Preot Ioan ŞTEFĂNESCU

Societatea românească, pe cât de complexă e, a devenit pe atât de ciudată, de imprevi-zibilă şi de contradictorie. S-au petrecut şi se petrec lucruri paradoxale. Suntem campioni la avorturi, la hoţii, la poluarea naturii şi la alte blestemăţii.

Îmi vine în minte, oarecum slavator, cuvântul lui Dum-nezeu către Ilie: “Eu însă voi păstra în Israel şapte mii de bărbaţi: toţi genunchii care nu i s-au plecat lui Baal şi toate gurile care nu l-au cinstit”. (3 Regi 19,18). Noi suntem încă departe şi de ultima rezervă a celor “şapte mii” şi chiar de ultimii şapte sute de mii. Privesc în jurul meu, mai ales pe cei care vin la biserică, şi văd, în majoritatea, oameni de nădejde, oameni care ar merita să fie între cei şapte mii, oameni care te ajută să nădăjduieşti în mântuirea neamului tău. Dacă privim, apoi, la pelerinajele de Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi sau la Sfântul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, deşi sunt luate în zeflemea de multe media, oamenii aceştia care stau, uneori, 24 de ore sau chiar mai mult la rând, în condiţii cel mai adesea vitrege, pentru a se închina la moaştele sfinţilor, reprezintă o mărturie de credinţă care nu poate fi ignorată. Poate că, până la urmă, aşa cum cer-cetăm cultura unui neam după realizările la vârf, aşa ar trebui să căutăm starea unui neam în elita sa spirituală, în trăirea sa cu Hristos şi în Hristos.

în raport cu alte locuri şi neamuri, conştiinţa valorilor creştine e mai actuală la noi. însă raportarea practică, prin viaţă, este adesea destul de laxă, de aproximativă. Se pare că valorile, şi la noi, stau, din păcate, din ce în ce mai puţin la baza societăţii româneşti. Asta e realitatea, destul de crudă pentru noi.

Ca atare, suntem într-o vreme când lucrurile se lămuresc, apele se limpezesc. De aceea, mărturisirea credinţei fiecăruia dintre noi devine tot mai importantă. Cu fapta şi cu