Au ieşit oameni în stradă pentru că parlamentarii vor să fure şi vor să-şi voteze legi în avantajul lor. Foarte bine. Am nişte întrebări, asta dincolo de un stop evident pe care-l am în faţa anumitor exponenţi lipiţi de nucleul civic din ianuarie 2012 care nu au nici o scuză pentru lipsa completă de reacţie la atacurile regimului Boc la diverse categorii vulnerabile. Ăştia din urmă sunt acum în flăcări iar, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi luptă cu corupţia în acelaşi stil oportunist ca şi până acum. Întrebările:
Şi dacă am face un parlament ultracurat am avea o viaţă mai bună? De aici vine firesc a doua întrebare: şi dacă anticorupţiile sînt diferite, dacă o anumită parte vrea de fapt anticorupţie în sensul privatizărilor şi accesului pe bani transparenţi la diverse drepturi, iar alţii vor anticorupţie în sensul stopării politicilor de segregare şi adîncire a inegalităţilor. Eu mă regăsesc doar în a doua, ba chiar cred că prima a ajuns deja la o formă politică de o perfidie greu de descris.
Aceste două “anticorupţii” sînt extrem de diferite. O anticorupţie nu acceptă şi nu descrie cu nesaţ decît corupţia românească şi cel mult balcanică, cealaltă îţi va spune că avem o problemă de profundă corupţie şi cînd răscumpărăm riscurile băncilor din banul public, şi cînd tolerăm afaceri prin paradisuri fiscale în timp ce împovărăm la maximum pătura vulnerabilă etc.
Am ţinut să numesc “anticorupţie” şi forma mea de critică tocmai pentru că m-am săturat să explic că atunci cînd spun că mi-e silă de anticorupţia reprezentată de Băsescu şi tot soiul de think tank-uri ioropeniste nu spun că vreau mafioţi.
Problema e că anticorupţia aşa cum se prezintă ea acum, ca o flamură zdrenţuită nouăzecistă de aplicare civică a directivelor USAID şi de europenism mai mult sau mai puţin inventat – de fapt neoliberalism cu dantelă de diverse drepturi. Dacă noi