Când prietenii tăi, până mai ieri burlaci şi simpatici, îşi găsesc dintr-o dată sufletul pereche, te simţi ca atunci când fugi ca un disperat după tramvai, iar vatmanul îţi închide uşile-n bot. Cred că există undeva un buncăr al oamenilor însuraţi, altfel nu-mi explic unde dispar fără urmă, după ce-şi văd pirostriile-n căruţă. Mi-am pierdut prima prietenă din liceu imediat după nunta ei, am crezut că au furat-o la petrecere şi-au uitat s-o mai aducă înapoi. Din clipa când a devenit distinsa soaţă a distinsului soţ, nu mi-a mai răspuns la telefon decât prin sms-uri, de parcă era ostatică. Dar şi mesajele astea erau rare ca o chelie incompletă. Vă spun sincer că mai des îmi trimitea sms-uri compania de telefonie mobilă, ca să-mi spună câte puncte am adunat, precum şi ce telefon înzorzonat pot să-mi iau cu stimatele puncte – evident, numai dacă semnez un contract cu ei pe numai 58 de ani. Elodiile vieţilor noastre Să revenim. Care va să zică, Dona era tot timpul pe capul meu, până să-l întâlnească pe alesul inimii ei. Dacă-i ieşea un coş în barbă, dădea alarma de gradul zero, mă trezea noaptea la ora trei, s-o duc la Urgenţă. Plângea, bea şi râdea numai cu mine, bârfindu-şi şi fumându-şi toţi potenţialii consorţi – cu toţii erau, ce coincidenţă, nişte boi încălţaţi. Eu eram un fel de ficat pentru ea, adică efectiv nu putea trăi fără mine. Până în ziua când, cum vă spuneam, s-a cununat cu singurul ipochimen din viaţa ei care a excavat un inel din buzunar. Am jucat la nunta ei până mi-au ajuns rinichii-n ceafă, am pupat-o pe coc la beţie, cum se face la noi, la români, am fost fericită, ca o proastă ce sunt. Au trecut zilele peste mine – mai întâi alea de mahmureală, apoi alea de ”nu mai beau în viaţa mea”, apoi alea de ”bă, fata asta a păţit ceva?”, apoi alea de ”ştiam eu că ginerică ăla părea prea bun ca să nu fie criminal în serie”. Dora a dispărut fără urmă. I-am scr