Azi, partenerii externi văd, poate, ceea ce părea neclar acum câţiva ani: un politician periculos, gata oricând să treacă orice linie roşie, să apeleze la orice arme interzise pentru a-şi apăra poziţia.
Victor Ponta era văzut bine în mediile diplomatice, înainte de a ajunge premier: noua stea a politicii româneşti, tânăr, inteligent, conversându-se lejer în engleză sau franceză cu partenerii externi, colocvial, cu limba ascuţită; pe scurt, de perspectivă. Arată capacitatea de a învăţa rapid limbajul puterii, în ciuda unei evidente imaturităţi politice, puse mai degrabă pe seama lipsei de experienţă decât a caracterului său duplicitar şi imprevizibil. Aşa cum bine sintetizează Florin Negruţiu în Gândul, multă lume vedea lucrurile cam aşa: Ponta este viitorul, Băsescu trecutul, iar Antonescu pe nicăieri.
Încrederea le-a fost zdruncinată în vara lui 2012. Odată ajuns premier, tânărul politician Ponta a şocat cancelariile occidentale cu lipsa de scrupule, cinismul şi dispreţul faţă de elementare valori democratice. Aceste carenţe de caracter au ieşit la iveală în timpul acţiunii de suspendare şi a referendumului de demitere a preşedintelui Băsescu. Nici acuzaţiile de plagiat (Ponta rămâne totuşi singurul demnitar în funcţie din Europa după acuzaţii dovedite de furt intelectual), nici tentativa eşuată de lovitură de stat nu l-au compromis definitiv. Pragmatic vorbind, Ponta a beneficiat de legitimitatea oferită de votul popular masiv pentru USL din decembrie 2012.
A urmat o campanie externă agresivă. Tânărul premier a fost chiar la un pas să convingă Occidentul că poate conta pe noua putere de la Bucureşti, că toate ororile comise se încadrează în limitele luptei politice, cu toate accidentele şi excesele ei, că statul de drept, justiţia, orientarea europeană a României rămân la locul lor. Cine ar fi crezut că de la întâlnirile cu Barroso, Me
