Nu ştiu alţii cum sunt – abia dacă am învăţat să mă cunosc pe mine însumi! –, dar în locul oricărei Puteri eu unul nu aş risca să mă pun rău cu propriul popor, mai cu seamă în decembrie, care este – nu-i aşa? – un fel de „ceasul al doisprezecelea” al anului. A păţit-o, acum 24 de ani, Nicolae Ceauşescu; şi, ca un făcut, şi actualul preşedinte al Ucrainei, Victor Ianukovici – prima oară în 2004, când pe 26 decembrie pierdea alegerile prezidenţiale în faţa lui Victor Iuşcenko, apoi în 18 decembrie 2007, când Rada ucraineană îl elibera din funcţia de premier, ce-i revenea – sigur că da, Iuliei Timoşenko.

Tot într-un decembrie, 1825, o mână de oameni – intraţi în istorie sub numele de Decembrişti – a dat prima lovitură absolutismului, şi chiar dacă aceasta s-a soldat cu eşec, răsunetul ei a ajuns şi-n Piaţa Universităţii din Bucureşti, în 1989, şi chiar în zilele astea pe Майдан Незалежності din Kiev.

N-o s-o fac pe comentatorul politic – sunt atâţia alţii, de la noi şi de pretutindeni, mai în pâine! –, şi nici pe combatantul, fie şi de la distanţă, pentru democraţie în lumea întreagă – şi din aceştia avem, cu nemiluita –; vreau doar să vă citesc un poem care poate fi numit, fără să forţăm nota, profetic. Este vorba de Scrisorile lui Emil, de Mariana Marin (1956-2003), redactate pe la mijlocul anilor ’80, a cărei parte întîi sună chiar aşa:

„Mă gândesc la tine

pierdut prin acele oraşe ale Europei

în care eu n-am să ajung niciodată.

Revoluţia n-a început nici anul acesta

dar noi continuăm s-o aşteptăm,

decembrişti cu toţii

pentru că în acest decembrie

ne-a lipsit zăpada

aşa cum ne-au lipsit şi altele.

Nu mai departe de-aseară

cineva îmi spunea

că de la o vreme îmi lipseşte lirismul.

Ce i-aş fi putut răspunde?

Eu sunt o poetă de stânga,

pe