Anul 1913 a fost anul de glorie al diplomaţiei şi al armatei române. Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia mult-visată de către politicienii noştri, cea de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la Conferinţa de pace de la Bucureşti: stăpânirea asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni. Pentru câteva săptămâni, Bucureştiul a devenit centrul lumii prin organizarea conferinţei de pace. Numele României s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a marilor ziare ale vremii, dar mai ales pe buzele politicienilor Europei. Cei mai mulţi lăudau intervenţia energică a României, în timp ce agenţii lor încercau să intervină pe lângă rege, prim-ministru sau alţi politicieni în favoarea intereselor lor sau ale protejaţilor lor. Beţia succesului României, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic, a fost însă de scurtă durată şi nici măcar murăturile bulgarilor din Cadrilaterul anexat nu au reuşit să îi trezească la realitate pe politicienii români. O retrospectivă la un secol de la anul de glorie al României pe plan internaţional ne arată dimensiunea reală a succesului militar şi diplomatic din 1913. În urma războiului ruso-turc din 1877, România, care până atunci fusese un stat autonom în Imperiul Otoman, a obţinut independenţa. Rolul ei în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, a obţinut din partea turcilor teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele Dobrogea; şi apoi a procedat la un schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei. Câteva scurte precizări sunt necesare: întreg teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, până la Marea Neagră, fusese ocupat de ruşi după războiului ruso-turc din 1806-1812.