Ca parte a programului MixArt dedicat spectacolelor de tip experiment, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara a oferit recent generoase condiţii de creaţie şi de reprezentare unui text intitulat „A fost odată la Timişoara“ scris de Peter Kerek.

În regia autorului, om cu serioasă pregătire în domeniu dobândită atât la UNATC-ul bucureştean cât şi la Academia de Teatru Otto Falckenberb din München.

A fost odată la Timişoara este, înainte de toate, o poveste de familie. Istoria convocată şi recapitulată a unei familii în extincţie, în disoluţie. O familie cu componenţi încă numeroşi, cu rădăcini puternice în multietnicul oraş bănăţean, dar care, din felurite motive ‒ istorice, politice, altele ce ţin de complicatele, adesea incomodele raporturi dintre membrii ei ‒ s-a risipit în cele patru colţuri ale lumii. Familia în cauză se reuneşte cu ocazia unui eveniment trist ‒ moartea mamei într-un accident de maşină, accident provocat din vina tatălui ‒ doar spre a-şi constata starea de dispariţie în curs. O dispariţie pentru stoparea căreia nu se mai poate face practic nimic.

Aflăm, pe rând, detalii destul de numeroase despre fiecare component al familiei în cauză şi vedem că ceea ce ţine, la un prim nivel, doar de un destin individual are numeroase şi puternice ecouri, cauze, origini în realitatea socială a unui oraş cu identitate aparte.

Problema e că povestea, în sine, nu din cale afară de complicată, e spusă în text în multe, în foarte multe cuvinte, că vorbele sunt dublate de excesive metaforizări, că numărul personajelor a fost înmulţit fără vreo justificare reală, înmulţite au fost şi cărările narative, mai vedem şi că intenţiile simbolic-generalizatoare ale partiturii au fost excesiv subliniate.

Defectele textului s-au amplificat ori doar s-au devoalat în spectacol în spectacol. Aceasta fiindcă regizoru