Au trecut 24 de ani. Nici mai mulți, nici mai puțini, și, iată cum un prim dosar CNSAS își face loc în viața noastră, în orașul în care plouă de trei ori pe săptămână și, unde vorba poetului, două jucării stricate merg ținându-se de mână. Iar, dacă tot veni vorba de poet, ar trebui să vorbim de poezia de la Securitate. Miloș, dragul de el, și-a primit dosarul de la CNSAS, dosarul din care au început a curge amintiri care dor, care lovesc și care vorbesc despre un trecut pe care foarte puțini dintre noi îl înțeleg sau, tot mai puțini dintre noi. -AA+A
Poezia de la Securitate sau scurtă notă informativă În dosarul lui Miloș, apar oameni, prieteni de-ai Poetului și, care, din varii motive au colaborat cu Securitatea, unii poeți, alții, altele, elevi, eleve, jurnaliști și ofițeri de Securitate. În acest moment, ar trebui să lămurim un lucru – un lucru este cât se poate de sigur că Securitatea, unde am ajuns și eu de mai multe ori, sigur pe post de ”făptuitor”, nu este mănăstire de taici, maici sau ceva mixt. Securitatea din timpul lui Nicolae Ceaușescu era urmașa sinistrei Securități din timpul obsedantului deceniu, aia cu arestări în miez de noapte , interminabile bătăi și crime abominabile. Cu toate acestea, în anii când Miloș a fost urmărit, Securitate nu mai avea nevoie de forță brutală, principiul KGB al unei anumite relaxări de după zeci de ani de frică, frig, bătăi și foamete, moment când vecinul te turna doar pentru că așa era un bun cetățean, făcea deja carieră într-o Românie ce trecuse de la stalinismul opac al lui Dej la o anumită deschidere a lui Ceaușescu.
Precum se poate afla din dosar, numai era nevoie de bătăi sau tribunale ale poporului, chiar poporul devenise un uriaș complet de judecată, iar țara un tribunal uriaș condus de o Securitate în care existau oameni inteligenți, școliți, vicleni, inși care profitau de poziția ocupată dar car
