Mărturisesc că, de când m-am dedat la neprofitabilul obicei al cititului, una din lecturile mele preferate a fost mereu cea despre feluritele cercetări științifice. Am un respect deosebit (banală formulare, dar perfect adevărată) pentru oamenii care se închid în laboratoare nu pentru sex la serviciu, ci pentru a mai aduce o lumină cunoașterii noastre; persoane dedicate nu pupăturilor nătânge pe oase fosilizate, preferând iscoditul printre celule și ADN-uri. Mă și amuz, totuși, când aflu despre ample teste în care se investesc timp, eforturi și bani pentru a constata că, de exemplu, e mai bine să fii sănătos decât bolnav; sau că, în pofida a ce știam noi până acum, artroza genunchiului îţi procură un adevărat extaz al simțurilor la scufundatul în apă cu gheață.

Ultima știre de genul ăsta spune că mâna umană așa cum o cunoaștem azi, cu deget opozabil și mijlociul arătat pe ferestrele automobilelor, nu e, ca în lecțiile învățate la școală, rezultatul exersării operațiunii de apucare; ci o consecință dezvoltată în timp prin satisfacția irezistibilă a antropoizilor de a-și căra pumni la pifometru, cum ar spune umanoidul Badea. Mă gândesc că, totuși, palma adaptabilă nu a ajuns la perfecțiunea de azi într-un timp scurt, carevasăzică și fețele noastre ar fi trebuit să aibă altă formă acum; una care nu ne-ar mai fi permis să ne băgăm nasul în evoluție, în lipsa instrumentului de amușinare. Tot așa, s-ar putea deduce că talpa piciorului nu s-a modelat în procesul deplasării verticale a posesorilor, fiind clar rezultatul șuturilor aplicate reciproc în băsurile strămoșilor, ca să rămânem tot la darwinianul exemplificat mai devreme.

Eu am o teorie a mea proprie, pe care vă o împărtășesc cu generozitate ieșită din comun: cercetătorii care au ajuns la această concluzie, stând prea mult la locurile de muncă pentru atâtea studii istovitoare, odat