Nu e frumos să te legi de numele oamenilor, chiar dacă ai dreptul să simţi oarecare nelinişte cînd eşti înconjurat de celebrităţi cu nume care par porecle şi prenume care sună a alintătură euforică. De-aceea am spus, de curînd, că suntem conduşi de mulţi „Gigei” şi că, aşa stînd lucrurile, unul în plus sau în minus nu contează (era vorba de politicianul propus de PNL pentru funcţia de ministru al culturii). Dar nu eu i-am făcut numele de rîs, ci propria sa ignoranţă. Personajul cu pricina a reacţionat prompt şi agramat: „Sunt mîndru de numele care (sic!) mi l-au dat părinţii”. Şi mai apoi: „Nu trebuie să am două premii Nobel ca să fiu ministru al culturii!”. Nu, drăgălaşule domn, nu trebuie să aveţi două premii Nobel. Trebuie doar să ştiţi bine limba ţării a cărei cultură vreţi să o slujiţi. Aghiuţă m-a pus să-mi arunc ochii pe lista aleşilor noştri, oarecum stupefiat de abundenţa diminutivelor de pe piaţa onomastică a ţărişoarei. E o dovadă de jubilaţie familială: s-ar zice că părinţii parlamentarilor noştri, zguduiţi afectiv de naşterea odraslelor lor, i-au botezat cu apelative de natură să-i ţină veşnic în postura de bebeluşi şturlubatici şi nevinovaţi. Iată „numele mici” ale unora dintre deputaţii şi senatorii noştri (lista e, fireşte, încropită la repezeală, dar poate fi verificată de oricine): Gigi, Gigel, Gigel-Sorinel, Georgică, Gică, Ionel, Nelu, Ionuţ, Mihăiţă, Ninel, Nini, Nuţu, Costel, Steluţa, Relu, Mirel, Titi, Viorica, Vasilica, Cristinel, Florinel, Adrănel, Mărinică, Irinel, Viorel, Dănuţ, Păunel. Un parlament ca o grădină - dar ce spun? - ca o grădiniţă de copilaşi dulci, care se joacă vesel în curtea ţării. Dar fiindcă veni vorba de nume şi de oameni, mă gîndesc să reamintesc Partidului Naţional Liberal pe cîţiva dintre predecesorii domnului Gigel-Sorinel Ştirbu, pe care şi-l doresc la cîrma culturii autohtone (la data cînd scriu, nominalizarea nu e