Nu orice om care exclamă „Doamne, Dumnezeule!” va intra în împărăţia cerurilor; şi puţini, foarte puţini din cei care striga „Cucu, cucu!” vor intra în galeria poeţilor naturii. (A. Huxley)

Închipuiţi-vă că Dumnezeu s-ar supăra din nou pe noi, suficient de tare încât să binevo­iască a ne trimite un nou potop. Cred că de data aceasta El ar proceda puţin diferit faţă de prima tentativă de curăţenie generală pe care a avut-o. În primă instanță ar alege un tip, să-i zicem Nae, aşa cum orice şef îşi alege subal­ternii favoriţi, adică din rândul celor supuşi, ascultători şi care îndeplinesc ordinele fără a deranja inutil cu întrebări, sugestii şi idei per­so­nale. I-ar sugera lui Nae (că nu mai e la mo­dă să porunceşti) să adune câte o perso­nalitate proeminentă din fiecare categorie a viciilor existente. În acest fel, arca ar fi în scurt timp ticsită cu personalităţi asemănătoare căpete­nii­lor cetelor de draci din scrierile vechi. Demo­nologia există şi în zilele noastre şi reprezintă studiul diferitelor entităţi supranaturale, bene­fice sau malefice, precum şi feluritele credinţe manifestate în raport cu acestea. Conform demonologiei, aceste creaturi fantastice sunt împărţiţi în cete, în funcţie de rolurile pe care le îndeplinesc şi de puterile pe care le au, şi fiecare ceată are un conducător. Probabil că după un tipar similar funcţionăm şi noi, oamenii. Am putea fi împărţiţi în categorii funcţie de viciile noastre, iar aceia dintre noi care sunt prezentaţi constant drept modele şi pe care ceilalţi îi urmează mai mult sau mai puţin conştient ar putea fi consideraţi căpe­tenii. Umorul cosmic ar putea încerca sa ne văduvească de cei mai bravi şi mai carismatici ducători în ispită şi să ne lase aşa, ca pe nişte oi fără cioban, ca să vadă ce facem, pe cine mai dăm vina şi ce punem în locul obişnu­inţelor noastre atunci când nu mai are cine să ne obişnuiască. Ar f