Mie unul mi-a părut rău de fotbaliştii români, îngropaţi în critici după ratarea calificării la CM 2014. Cred că li se face o mare injusteţe. E ca şi cum ai blama zebrele că nu vânează lei.

Drama cea mai mare a sportivilor din naţionala de fotbal a României nu constă în nenumăratele calificări pierdute. Ci în faptul că nu au fost niciodată aplaudaţi după un meci pierdut. Un meci din acela la sfarşitul căruia, chiar dacă eşti tolănit în fotoliu în faţa televizorului, simţi nevoia să te ridici în picioare şi să te duci să îi îmbrăţişezi. Sau măcar să îi baţi prieteneşte pe umăr, ca pe nişte truditori care şi-au făcut treaba.

Omul, în general, şi spectatorul, în special, nu sunt fiinţe foarte complicate. Printre altele, se racordează şi empatizează cu un fenomen simplu, care în termeni populari se numeşte „he got heart“ („are inimă“). Care este prototipul sportivului cu „inimă“? E acela care, indiferent de condiţii şi de adversarul pe care îl are în faţă, nu renunţă la luptă, orice s-ar întâmpla. Acela pe care îl trimiţi de 9 ori la podea şi se ridică de 10 ori. Şi mai vine şi după tine.

Îmi aduc aminte de un luptător de K1, (unde diferenţele de gabarit pot fi uriaşe) un thailandez mic şi slab al cărui nume îmi scapă şi care, necântărind mai mult de 60 de kg, îşi urmărea întotdeauna adversarul, ca un animal de pradă. Pasul înapoi nu era în ADN-ul lui. Fie că lupta împotriva unuia de dimensiunile sale, fie că se afla în faţa unor coloşi care cântăreau dublu faţa de el şi pe care era evident că nu are cum să îi doboare, oricât de puternic ar lovi. De fiecare dată când era izbit, ăsta micu’ nu făcea niciodată pasul înapoi, ci continua să îşi urmărească adversarul. Ca o hienă. Ghiciţi care dintre cei doi era favoritul publicului.

„Are inima“. E atât de simplu. Le doresc ca, de-a lungul carierei lor, fotbaliştii români să se întâlnească