În urmă cu exact 24 de ani, la Timişoara izbucneau primele proteste populare de amploare împotriva regimului Ceauşescu. Scânteia a constituit-o tentativa de evacuare din parohia sa, de către autorităţi, a pastorului reformat Laszlo Tokes, dar revolta în masă ce a urmat n-a mai avut legătură cu acesta.
În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, guvernul comunist de atunci a început reprimarea violentă a manifestanţilor, folosind Miliţia, Securitatea şi Armata. Începea ceea ce numim cu toţii "Revoluţia din 89".
Nu o să contest niciodată caracterul popular al Revoluţiei din 1989. Poate a fost "ajutată", poate a fost manipulată, dar mulţimea a fost cea care a dus la căderea regimului comunist, pe care marea majoritate a populaţiei îl ura sincer. Poate acum s-a uitat asta, dar regimul de teroare pe care îl instaurase Nicolae Ceauşescu devenise de nesuportat. "Epoca de Aur", care avusese în trecut şi momentele ei de strălucire, era în 1989, la 24 de ani de la debutul său, o epocă neagră.
În mod cert, aşteptările românilor au fost uriaşe în decembrie 1989. Toată lumea visa la un nivel de trai occidental, aşa cum era văzut în filme sau aşa cum îşi închipuia fiecare că ar trebui să fie viaţa într-o lume civilizată. Toată lumea se aştepta brusc la o îmbunătăţire a oricărui aspect din viaţa cotidiană. Nimeni nu-şi imagina atunci că nu vom fi primiţi imediat în Europa sau America, ci doar că nu ni se dă voie să plecăm de aici. Nimeni nu-şi imagina că va fi atât de complicat şi de greu să evoluăm, ca ţară, ca societate, ca naţiune - economic, social, politic.
Dar au fost nişte aşteptări pe măsura vremurilor, speranţe fireşti în definitiv, după anii de teroare şi de frustrare înduraţi sub regimul comunist. Nu aşteptările populaţiei au fost prea mari, aşa cum ar vrea să ne facă să credem unii politicieni, ci clasa politică din România,
