De cele mai multe ori, performanţa economică este asociată unui context financiar-cantitativ, care surprinde decadent, de altfel, morala post-modernă în privinţa acumulării de capital şi a succesului în afaceri: cine bagă bani, are succes, cine n-are, n-are. Doar arareori, însă, dezbaterea coboară coerent lafundamentele logicii economice. Căci cine mai are timp să discearnă asupra acumulării de capital, în timp ce băncile sunt învinovăţite, îndeobşte acum - în vremuri post-criză, de precaritatea financiară în care se zbate mediul de afaceri.

Progresul economic transcede, totuşi, acest cadru simplist, financiar-bugetar. A desluşi decalajele economice inter-ţări, înseamnă a înţelege, printre altele, de ce în unele ţări oamenii economisesc, acumulează şi investesc mai mult decât în altele. Treptat, economiştii au înţeles că trebuie să acorde atenţie nu neapărat activităţii economice per se, ci mai degrabă instituţiilor care “guvernează” mersul acesteia. În acest sens, instituţiile sunt regulile - economice, sociale, politice - care circumscriu alocarea resurselor în societate. În această logică şi la acest nivel se află cheia prosperităţii economice, cheia pe care economiştii o caută perpetuu, adesea prin “inginerii sociale”, care eşuează lamentabil.

Instituţiile şi economia instituţională

Pentru multă vreme, economiştii au fost tributari păcatului “naturalist” de a considera că înzestrarea cu resurse (naturale) este condiţia dezvoltării. Din fericire, înzestrarea cu resurse nu este condiţia esenţială, şi nici una suficientă, pentru dezvoltarea economică. Dacă ar fi aşa, graniţa dezvoltării ar fi clară: de exemplu, japonezii ar trebui să fie săraci iar venezuelenii ar trebui să fie bogaţi.

În viziunea tradiţională asupra dezvoltării, economiştii invocă ideea că sărăcia (Lumii a Treia, de exemplu) este consecinţa lipsei de capital. De aici ş