Am mai scris recent despre austeritate, dar nu mă pot abţine şi reiau. M-a stârnit un pic selfie-ul Obama/Cameron/Thorning-Schmidt; nu pun în discuţie relaţiile dintre ştabi sau dacă se cuvine să te porţi aşa la o ceremonie tristă, ci fondul problemei. Iar fondul problemei este următorul: austeritatea tâmpeşte.
Dacă luăm Europa de-a lungul şi de-a latul, dăm, de cele mai multe ori, de creştere economică. Timidă, e drept, şi dacă e să priveşti graficele evoluţiile sunt asemănătoare urmelor lăsate din când în când de blândul bou, dar pe moment avem creştere economică. România conduce clasamentul european al creşterii economice pe trimestrul al treilea (în mintea mea chestia asta în sine este un soi de oximoron, ironia amară a nepriceperii) şi doar patru naţii au înregistrat scăderi ale Produsului Intern Brut.
Mai mult, cei de la Fitch au schimbat macazul şi vorbesc acum despre performanţele remarcabile ale grecilor în materie de politici fiscale, iar George Osborne îşi învineţea recent pieptul în parlamentul britanic, vorbind despre cum a ţinut el strâns robinetul cheltuielilor. PIB-ul spaniol nu mai scade, nemţii se laudă cu o vânjoasă creştere de 0,3% şi vecinii bulgari au săltat şi ei la 0,5%. Uau, nu-i ăsta triumful austerităţii?
Nu. Criza pe care o trăim a demontat un număr important de teorii economice, tocmai pentru că de regulă a fost tratată de minţi umile, care nu treceau de relaţii cauză-efect simple, de genul „Dau afară, deci nu mai cheltuiesc„ sau „Tai din investiţii, deci mă redresez„.
Să îţi imaginezi că austeritatea va putea readuce creşterea economică sănătoasă este o iluzie; graficele acelea produse de boi arată că tocmai acolo unde austeritatea a fost mai puternică revenirea a fost anemică. Iar creşterea economică care le permite liderilor să rânjească pe la înmormântări este pur şi simplu recuperarea normală,
