Exemplaritatea n-are naţionalitate şi vorbeşte o limbă lesne de înţeles
Viaţa Petrolului e frenetică precum a antrenorului. E ca o gară a lui Babel cu un peron de lux, pleacă şi vin, vin şi pleacă, ba unii chiar aterizează precum extratereştrii din reclamă, cu ţoale cool şi tatuaje. Inconturnabilele tatuaje. Picturile moderne ale fotbalului. Picassouri pe piele. Poveşti japoneze, înţelepciuni persane, la fel de inteligibile precum jocul unora dintre posesori. Ultima imagine care sfîşie retina e cea a băiatului lui Daniel Chiriţă, omul din care Ravanelli voia să facă “o bestie”. N-am mai apucat, săracu’. Însă tînărul Alexandru are deja toate datele.
O mînă întreagă frumos anvelopată într-o folie de negreli abstracte, un decolteu demn de Marilyn Monroe şi o şepcuţă şmecheră, foarte la modă. Nu atît de şmecheră însă ca acoperămîntul capilar al lui Gicu Grozav, alt viitor-fost petrolist, surprins de un prieten la mall dînd autografe unui puşti în timp ce purta un fes cu înscrisul “Cocaine and Caviar”. De la Groznîi citire. Iată deci poza fotbalistului naţionalei. Cel a cărui prezenţă generică e strigată din toţi piepţii de oamenii de bine şi de popor. Cel pe care îl aruncă în nefiinţă importul aberant de stranieri care poartă în ei ca o boală îngrozitoarea vină de a fi mai serioşi şi mai ieftini. Nu mă înţelegeţi rău, aş vrea să-mi văd compatrioţii triumfînd oriunde, de la strînsul căpşunilor la Cupa Mondială. Întrebarea e dacă vor şi ei.
Grozav cel Groaznic, Bokila killerul, Dore zis şi Dorel şi comoara de Camara au trecut sau încă mai circulă prin atacul Ploieştiului. Toţi au fost buni sau vor fi. Unul singur se conjugă la acel prezent englezesc care exprimă o acţiune continuă din preistoric pînă azi. Hamza. Younes Hamza. Hamza străinul.
Vîrful tunisian care sfidează dispunerea actuală a lumii: e eficient fără să ne scoată ochii pentru asta. T
