"What time is it?",întreabă Michael Caine, care simțea că-i explodează capul doar auzindu-se vorbind. "Never mind what time it is", răspunde O'Toole de la capătul celălalt al covorului. "What fucking day is it?" Adevărul e că dormiseră neîntorși vreo 48 de ore, într-o cameră de hotel în care sticlele goale valorau mai mult decît mobilierul, după ce băuseră ca sparții, timp de 12 ore în șir. Cu Peter Finch e deja altă poveste. Pentru că patronul unui pub dintr-un orășel din Irlanda refuză să-i servească după ora închiderii, O'Toole îi scrie un cec generos, decis să-i cumpere pe loc toată șandramaua. Finch se oferă imediat să cumpere și grădina, just in case.

Într-o altă seară iese la băut într-o cîrciumă oarecare din Paris și ăsta e ultimul lucru pe care și-l amintește. A doua zi, Peter O'Toole se trezește, ușor ciupit, într-un hotel din Corsica. Și coboară imediat la restaurant, să-și comande un espresso scurt, o bere mică și o vodcă mare, pe post de pansament. Alături de bunul său prieten Richard Burton, bea enorm și simte monstruos niște lucruri pe care nu prea le mai ține minte. Filmînd pentru Becket (Peter Glenville, 1964), O'Toole și Burton reușesc performanța de a trăi periculos, dar creativ, într-o beție perpetuă. Echipa nu înțelege cum e omenește posibil și aparent nimeni nu îndrăznește să-și aprindă o țigară în prezența profund etilică a celor doi mari performeri, de teamă să nu sară în aer platoul. Dar eforturile lor supraomenești sînt răsplătite cu două nominalizări la Oscar pentru Best Actor in a Leading Role. Cîte una pentru fiecare.

Era însă prea devreme pentru Peter O'Toole, cum, de altfel, a fost întotdeauna, pînă la sfîrșit. Cu doar doi ani înainte primise prima nominalizare, pentru Lawrence of Arabia (David Lean, 1962), filmul care l-a făcut om, dar nu megastar. Cîștigase atunci Gregory Peck (To Kill a Mockinbird), care nu era altc