Prin opiniile şi judecăţile sale de valoare, Doina Cornea arată că în anii 1990 s-au creat legături fine şi extrem de fragile, dar reale, între intelectuali aflaţi până atunci pe traiectorii divergente. Rămâne de văzut, atunci când toate acestea vor fi judecate fără patimă şi părtinire, în ce măsură aceştia au ştiut să profite, în sensul bun al termenului, de transformările care au avut loc de atunci.
Fiecare carte are timpul ei. Am încercat prima oară să mă apropii de cartea de dialoguri dintre doamnele Doina Cornea şi Rodica Palade la sfârşitul lui 1999, anul mineriadei a cincea, al bătăliei de la Costeşti şi „păcii“ de la Cozia. Mi-a fost imposibil să continui lectura, blestemul eternului început care planează asupra ţării mele mi s-a părut atunci mai puternic ca niciodată, iar exerciţiul lecturii, o rană deschisă în carnea sufletului. Printr-o întâmplare fericită, am regăsit acest volum după aproape un deceniu şi jumătate, dormind într-un colţ uitat al bibliotecii. Rândurile de mai jos nu sunt o cronică de carte, ci mai degrabă expresia melancoliei şi frustrării pe care o resimte un naufragiat înfometat de pe o insulă pustie, dacă, de pe oceanul istoriei şi al uitării, ar sosi într-o bună zi o sticlă plutitoare cu un manuscris gastronomic uitat în ea.
Dialogul din carte este unul viu, animat, epidermic uneori. Se simte foarte bine printre rânduri că este vorba de două pietre tari care se acomodeză dificil, dar, atunci când o fac, sar aşchii de cunoaştere şi de spirit. Cum am perceput această carte? În primul rând, mi s-a părut a fi un document excepţional (şi nu mă joc cu cuvintele) pentru înţelegerea istoriei recente a României. În al doilea rând, dacă într-o bună zi se va scrie o sociologie a intelectualilor din România, volumul va fi un reper obligatoriu pentru acest proiect „excentric“, dar atât de necesar. @N_P
