Într-un fel întreaga derulare din ultimii 30 de ani care a condus la actuala gravă criză mondială a datoriilor a avut loc sub semnul a ceea ce a fost numit „leveraging”, respectiv folosirea garanţiilor la garanţii ca pârghie de expansiune a componentei financiare pe seama economiei reale. La prea multe intermedieri, garanţiile la garanţii îşi pierd de fapt garantarea şi devin fictive. În practică, nivelul garantării creditelor cu depozite a fost coborât, restricţiile de folosire în speculaţii a banilor clienţilor bancari au fost înlăturate, ipotecile au fost vândute în lanţ pe piaţă, pierzându-se legătura cu realităţile şi responsabilităţile şi totul a devenit un fel de cazinou a cărui povară a fost aruncată în cele din urmă în spinarea contribuabililor.

De când buba a spart, ştiţi care este cuvântul de ordine?! „Deleveraging”! Ca o culme a parodiei, „deleveraging” înseamnă în practică reducerea, ca număr de zale şi dimensiuni valorice, a lanţului de garanţii la garanţii ameninţate de ficţiune, căci numai aşa se poate creşte acoperirea reală a datoriilor şi pune o stavilă în majorarea lor fără noimă. Privilegiaţii – anume băncile şi alte instituţii financiare – ţin cu dinţii ca schimbările ce se încearcă a fi făcute să fie de formă şi nota de plată să fie lăsată în continuare în capul contribuabililor. Există însă şi politicieni care depind de votanţi şi care acţionează dimpotrivă pentru „delevaraging”. Nu se ştie în ce parte va înclina balanţa până la urmă. Deocamdată, pentru că în ţările centrului problema se află sub presiuni opuse, „deleveraging”-ul operează în plin doar la periferii.

De pildă, în România, periferia cu statut clar de anexă de consum a centrului de la Bruxelles! În România, „delevaraging”-ul a ajuns „dezintermediere”. Nu ştiu cine l-a tradus aşa, dar se potriveşte de minune cu situaţia reală. Băncile străine au acapara