Greu de crezut, greu de acceptat! Un deceniu şi jumătate s-a scurs de la plecarea în eternitate a compozitorului Anatol Vieru; artistul, însă, a rămas în inima noastră, a rămas în realitatea vieţii de concert. De îi cunoşti numai opera nu poţi să nu intuieşti că autorul este un mare om. Dacă ai fi cunoscut omul îţi dădeai seama că ai în faţă un artist dintre cei însemnaţi.

Recent, în cadrul programului său Matineul de duminică, Federaţia comunităţilor evreieşti din România, l-a comemorat pe marele artist. Evocările, captivante în mod absolut, au fost susţinute de personalităţi, de oameni care l-au cunoscut în mod direct pe marele dispărut; mă refer la academicianul Solomon Marcus, la compozitorii Fred Popovici şi Dan Dediu, la d-ul Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei, la d-ul Iancu Ţucărman, la alte persoane care l-au înţeles, care au preţuit omul, care i-au apreciat opera.

A fost o evocare extinsă, una de înalt calibru intelectual.

Acribia lucrului cotidian asupra partiturii, consistenţa spirituală a muzicii, valorile umane ale maestrului, au fost evocate detaliindu-se aspecte noi, unele cu totul inedite. In încheierea Matinalului duminical un concert cameral susţinut de pianista Lena Vieru, de soprana Ioana Mitu, de violonistul Sherban Lupu, a adus în atenţia publicului câteva pagini ale maestrului, lucrări puţin cunoscute în viaţa noastră de concert; mă refer la ciclul de lieduri Migdale amare pe versuri de George Topârceanu, la Cortegiu şi Ritmuri pentru pian, la lucrarea Versete pentru vioară şi pian.

Nu sunt numeroase situaţiile în care relaţia dintre operă şi artistul, omul, autorul muzicii, al paginilor de eseistică, de muzicologie, să fi fost atât de intim condiţionată ca în cazul lui Anatol Vieru.

Rămâi uimit de dimensiunea impresionantă a deschiderii către - ceea ce se poate numi - sentimentul libertăţii interioare, aspect p