Până în 22 decembrie 1989, singura televiziune din România, cea de stat, transmitea două ore de program pe zi. Două ore umplute cu telejurnalele de seară şi de noapte, cu o emisiune de cântece patriotice sau cu un recital de poezie contemporană în care tovarăşul şi tovarăşa erau mereu prezenţi, şi cu câte un film, produs de cinematografia românească, în care omul de tip nou era în centrul subiectului.

Cam de pe la începutul anilor ’80 se întâmpla asta, căci, să recunoaştem, vreo zece ani până atunci, televiziunea avea o altă faţă. Vizitele în China şi, mai ales în Coreea de Nord, au condus la apariţia şi adoptarea celebrelor „teze din aprilie ale PCR“. Când venea în vizită la noi câte un tovarăş din ţările prietene sau frăţeşti, ori secretarul general pleca peste hotare, în cele două ore de program cu chiu cu vai se strecura şi câte o ştire neutră. Îndobitocirea prin televiziune devenise o preocupare a idelogilor comunişti gen Dumitru Popescu-Dumnezeu.

După 1989, TVR a continuat să-şi mai facă o perioadă de cap, manipulându-ne consecvent şi într-un mod ordinar, prin prorocirile eşalonului doi al răspopiţilor Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu. Să ne amintim doar de cele două veniri ale minerilor în Bucureşti ori de propaganda FSN-ului îndreptată împotriva celor ce nu mâncaseră ca şi poporul salam cu soia, dar se întorceau acasă să-şi ia înapoi pământul, fabricile şi uzinele confiscate de regimul comunist.

Odată cu apariţia televiziunilor private, lucrurile s-au mai schimbat pe ici, pe colo, însă, în esenţă, au rămas la fel. E adevărat, s-a făcut pasul de la singura televiziune la trusturile sau televiziunile locale, numai că, acestea s-au împărţit în două tabere: Una, care proslăveşte Puterea, până la îngreţoşare, şi alta care apără Opoziţia, de parcă aceasta ar fi cea mai năpăstuită de pe faţa pământului. Şi una, şi alt