Fenomenul nu e nou. Goana după pământul strămoşilor, drepţi sau închipuiţi, ai noştri, dar mai cu seamă ai altora, s-a declanşat imediat după revoluţie, odată cu febra revendicărilor. Atunci s-au pus bazele marilor averi.

Când dreptul de proprietate asupra terenurilor virane, degradate, sterile, mlăştinoase, împreună cu luncile râurilor, pământurile fără stăpân sau aparţinând domeniilor publice de pe cuprinsul patriei s-a transferat în Bucureşti şi alte oraşe mari, iar proprietarii şi dezvoltatorii imobiliari şi-au burduşit conturile offshore.

Unii cu jalba, alţii cu prada

Între timp, sute de mii de cetăţeni, cu aceleaşi drepturi ca şi învârtiţii de azi şi de ieri, aşteaptă răbdători de două decenii şi mai bine ca primăriile să-i pună în posesie după zeci de procese câştigate în înaltele instanţe din România sau la CEDO. Mulţi dintre ei au dispărut fără a-şi vedea ocina străbunilor, alţii, ameninţaţi de avocaţi şi notari, mână în mână cu bişniţarii, au cedat sau şi-au vândut pe nimic drepturile de proprietate. Statul de drept? „O frază de dânşii inventată…” care nu mai are niciun fel de acoperire pentru cei spoliaţi. „Dreptate până la capăt?” Doar în campanii electorale.

Dar cu pământul nu e de joacă. Ba chiar istoria consemnează adesea intervenţia dreptăţii divine. Şi asta fiindcă pentru ogoarele de azi, bunicii, părinţii şi-au lăsat oasele la Mărăşeşti şi Oituz, pe Nistru, la Voronej şi la Cotul Donului, la Banska Bystrita şi în munţii Tatra, iar de acolo, din lumea lor, trimit blesteme pe lumea asta. Ce s-a ales din marii hoţi de pământuri dinainte de război? Praful şi pulberea. Căci aşa ceva nu se iartă şi nu se uită.

Comuniştii răi/capitaliştii buni

Revoluţia proprietăţii a început de mult cu febra palatelor, a vilelor, a caselor impunătoare imediat după venirea bolşevicilor la Putere: vechii acti