De câteva zeci de ani se tot vorbeşte despre nevoia scrierii şi rescrierii istoriei adevărate a Neamului Românesc. Grea întreprindere şi dificilă asumare.

Recent, într-o prefaţă („Un sat cât o fărâmă de veşnicie”) la monografia comunei năsăudene Runcu Salvei, Academicianul Ioan Aurel Pop, Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cea mai bună universitate românească până la ora de faţă, face o menţiune extrem de interesantă: „Abia când ne vom învrednici să avem icoanele scrise ale tuturor satelor noastre, vom putea scrie întreaga istorie românească, în deplină cunoştinţă de cauză, fără părtinire, fără sincope, cu seninătatea proprie demnităţii omeneşti”.

O aserţiune care fixează ordinea de „mişcare” a cercetărilor în domeniu. Însă, din păcate, cu tot efortul unor „împătimiţi”, sunt foarte multe localităţi care nu posedă o „adevărată” monografie. Zicem „adevărată” pentru că unele lucrări de acest gen fie se rezumă la a îndeplini rolul unei „schiţe monografice”, fie se reduc la „însemnări” superficiale, fără o documentare de arhivă corespunzătoare.

E foarte clar modelul oferit de către filosoful şi sociologul Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi la care s-au adăugat în timp multe alte contribuţii pozitive, inclusiv din şcoala sociologică clujeană a lui Ioan Aluaş, prea repede uitat de confraţi, dar adus în actualitate de unul dintre străluciţii săi discipoli. Mă refer la sociologul Vasile Sebastian Dâncu, născut tocmai în Runcu Salvei. Iată cât de frumos se leagă lucrurile, pe coordonatele unei opere admirabile, la care un alt Dâncu (Vasile George, poetul şi editorul) s-a nevoit pentru a reda lumii Monografia Satului Său şi „a nu lăsa să piară în uitare cele demne de memoria colectivă”!

De câteva zeci de ani se tot vorbeşte despre nevoia scrierii şi rescrierii istoriei adevărate a