În 1826, Stendhal stătea pe o bancă, la umbră, în grădină liniştită a unei mănăstiri de deasupra lacului Albano. Avea 43 de ani, publicase deja destul de mult, dar nu era încă recunoscut ca scriitor. Publicase, de pildă, două dintre cele mai intersante cărţi, "Despre dragoste" şi "Viaţa lui Rossini". Dar, e drept, romanele celebre, marile sale opere ("Roşu şi negru" şi "Mănăstirea din Parma") nu fuseseră încă scrise. "Despre dragoste", îndeosebi, avusese o primire prostă. Sursa: CODRIN PRISECARU
Se vînduseră deprimant de puţine exemplare şi, în general, nu plăcuse nimănui Ici-colo, mai degabă în Anglia, fuseseră unii care văzuseră ceva special în această carte. Dar întreaga teorie a "cristalizării" iubirii şi urmărirea dinamicii dorinţei în aceste proces, păreau cumva ciudate cititorilor din prima parte a secolului al XIX-lea. Abia un secol mai tărziu, lumea va fi uimită să descopere cît de modern era Stendhal în înţelegerea iubirii. Era ca şi cum scriitorul vorbea contemporanilor despre ei înşişi, iar aceştia nu puteau face legătura între ceea ce li se întîmplă şi ceea ce li se spune că li se întîmplă. Un veac mai tîrziu, cititorii au recunoscut: da, aşa e cînd iubeşti. Şi să mai zică cineva că iubirea e aceeaşi de cînd lumea!
Acum, lîngă lacul Albano, încet, ca într-o reverie lentă, Stendhal a început să scrie cu vîrful bastonului de care, de cîţiva ani, nu se mai despărţea, litere în praful aleii. Păreau un fel de hieroglife fără sens: VKAPARMGMGAPABMDCGA. A zîmbit privind cum literele acestea nu se pot regăsi într-un cuvînt. Sînt prea multe şi prea dezordonate. Literele acestea sînt, de fapt, iniţialele fostelor sale iubite: Virginie Kubly, Angela Pietragrua, Adele Rebuffel, Melanie Guilbert, Mina de Grieshem, Alexandrine Petite, Angeline Bereyter ("qui je n’ai jamais aime" - după cum va scrie în memorialistica sa), Metilde Dembowski. Apoi Clementine, G
