De cele mai multe ori, performanța economică este asociată unui context financiar-cantitativ, care surprinde decadent, de altfel, morala post-modernă în privința acumulării de capital și a succesului în afaceri: cine bagă bani, are succes, cine n-are, n-are. Doar arareori, însă, dezbaterea coboară coerent la fundamentele logicii economice. Căci cine mai are timp să discearnă asupra acumulării de capital, în timp ce băncile sunt învinovățite, îndeobște acum – în vremuri post-criză, de precaritatea financiară în care se zbate mediul de afaceri.

Progresul economic transcede, totuși, acest cadru simplist, financiar-bugetar. A desluși decalajele economice inter-țări, înseamnă a înțelege, printre altele, de ce în unele țări oamenii economisesc, acumulează și investesc mai mult decât în altele. Treptat, economiștii au înțeles că trebuie să acorde atenție nu neapărat activității economice per se, ci mai degrabă instituțiilor care “guvernează” mersul acesteia. În acest sens, instituțiile sunt regulile – economice, sociale, politice – care circumscriu alocarea resurselor în societate. În această logică și la acest nivel se află cheia prosperității economice, cheia pe care economiștii o caută perpetuu, adesea prin “inginerii sociale”, care eșuează lamentabil.

Instituțiile și economia instituțională

Pentru multă vreme, economiștii au fost tributari păcatului “naturalist” de a considera că înzestrarea cu resurse (naturale) este condiția dezvoltării. Din fericire, înzestrarea cu resurse nu este condiția esențială, și nici una suficientă, pentru dezvoltarea economică. Dacă ar fi așa, granița dezvoltării ar fi clară: de exemplu, japonezii ar trebui să fie săraci iar venezuelenii ar trebui să fie bogați.

În viziunea tradițională asupra dezvoltării, economiștii invocă ideea că sărăcia (Lumii a Treia, de exemplu) este consecința lipsei de capital. De aici și d