Deşi Tadici le vedea în finală, “tricolorele” şi-au atins limitele în “optimile” Mondialului de handbal

Selecţionerul Poloniei a spus că meciul cu România a fost unul “foarte greu”. Asta ar trebui să tempereze proporţiile decepţiei legate de “naţionala” feminină de handbal. Neconsolat, Gheorghe Tadici şi-a asumat şi nu prea eşecul cu 29-31 în faţa unui adversar pe care se pare că l-a subestimat. “Sînt tinere, e adevărat”, a spus antrenorul despre jucătoarele sale, apoi a adăugat: “Dar asta nu scuză faptul că nu au dorinţa de a lupta”. La drept vorbind, n-ar trebui să fim foarte surprinşi că fetele noastre n-au izbutit mai mult la turneul final din Serbia. Semnele rele s-au arătat încă din meciul cu Germania.

Cele 6 ratări din 10 la loviturile de la şapte metri n-au fost, iată, un accident, un blocaj. După descătuşarea din faţa Ungariei, a urmat un lapsus de 9 minute lungi fără gol din meciul cu Polonia. Cădere fizică? Lipsă de concentrare?

Trei goluri în plus (sau trei ratări în minus ale “tricolorelor”) şi nimeni nu-şi mai bătea capul cu asta. La victorie, punctele slabe se transformă, printr-o ingenioasă schimbare de lumină, în puncte forte. Tinereţea debutantelor nu e o scuză, ci un atu. După triumful în faţa lui Gorbicz şi compania, Cristian Gaţu exulta: “A contat că Ungaria nu cunoştea jucătoarele noastre tinere!”. Probabil Polonia danezului Rasmussen s-a documentat mai bine.

Tadici plasează răspunderea pe şcoala de handbal românească, incapabilă să mai insufle jucătoarelor “dorinţa de a lupta”. Arată cu amîndouă mîinile şi spre antrenorii de la echipele de club, care nu pun accent pe “forma fizică”. Campionatul e mediocru, gravitează în jurul unei singure echipe. Pe vremuri, nucleul se afla la Oltchim, acum s-a mutat la HCM Baia Mare. Nu e un soare la fel de strălucitor. Nu se bate pentrul finala Ligii Campionilor, deocamdată.

Lotu