Apartenenţa la Uniunea Europeană nu anulează importanţa relaţiilor bilaterale strategice. Negocierile inter-statale multidimensionale, apropierile tradiţionale, încrederea (sau lipsa de încredere), simpatiile (sau idiosincraziile) istorice precum şi înţelegerile durabile, necontextuale, între capitalele statelor membre nu au dispărut odată cu formarea marilor cluburi occidentale (NATO şi UE), ci dimpotrivă, au câştigat în complexitate şi subtilitate, dincolo de aparenţa solidarităţii şi colegialităţii generale.

Greutatea politică a unei ţări, influenţa, forţa de persuasiune şi profilul intern în cadrul organizaţiei sunt determinate nu numai de clasicul PIB (unde, să admitem, nu avem cum să stăm foarte bine în comparaţie cu alţii, care au avut perioade lungi de acumulare), ci şi de „reţeaua de prieteni”, de ştiinţa de a te face util sau de-a-ţi vinde scump marfa, de o anumită matrice cultural-educaţională, de gradul de atractivitate ca ţară şi capacitatea de a dezvolta relaţii politice de apropiere, respectiv de interes reciproc cu alte capitale. Într-un cuvânt, de abilitatea de a fi realmente împreună cu alţii, în miezul afacerilor europene, nu periferic. Integrat informal, nu doar formal.

Semnarea pe bandă rulantă de „parteneriate strategice” goale, fără conţinut, insuficient fundamentate iniţial şi ne-negociate pe termen lung, în care fiecare parte semnatară s-a gândit de fapt la altceva, n-are niciun rost şi face ca, de exemplu, atunci când ai nevoie de sprijin concret, „partenerul strategic” Franţa să arate că nu dă doi bani pe tine, că-şi face cu ipocrizie jocurile electorale interne pe spatele tău (vezi dosarul Schengen, tema romilor etc.) sau îţi spune că „ai pierdut o bună ocazie să taci” iar tu să răspunzi, la acelaşi nivel de reprezentare, că „au venit să-şi ia tainul”. Acesta nu este un parteneriat strategic real, efectiv, de substanţă, într