Ce se petrece pe scena noastră politică de câteva săptămâni încoace – punctul maxim atins fiind, pentru moment, „marţea neagră“ din Parlament – nu trebuie să lipsească de pe agenda teologică. Sigur, dacă prin teologie nu se înţelege ştiinţa evaziunii istorice.

Centrat pe Întruparea în lume a Mântuitorului, Creştinismului nu poate fi străin sau indiferent faţă de nimic din ceea este omenesc. Vedem aceasta, pe larg, în Evanghelii. Domnul Hristos stă la masă cu tot felul de persoane, acordă atenţie cui nu te aştepţi, face gesturi ieşite din tipar, trece peste bariere culturale şi ignoră consecvent tabuuri. Aduce firescul acolo unde se instaurase frica şi oferă o scăpare celor care nu mai credeau în alternative. Însumate, „ieşirile“ în spaţiul public sunt tot atâtea ocazii prin care mesajul Său indică un alt fel de a vorbi cu Dumnezeu şi de a preţui omul.

Fără a ceda lecturii promovate de teologia eliberării din America Latină, nu avem totuşi cum să ignorăm accentul pe care Hristos îl pune pe dreptate, pe evitarea, respectiv pedepsirea injustiţiei. Mai toate pericopele evanghelice au în centrul lor buna raportare la reguli, astfel încât să nu ucidă, la legi, astfel încât să nu sufoce spiritul. Norma nu se impune cu forţa, ci îşi extrage autoritatea din cel care o exemplifică. Iată de ce Mântuitorul se declară pe sine Calea, Adevărul şi Viaţa. El ilustrează cel mai bine ceea ce propovăduieşte.

Sigur, toţi luptăm cu discrepanţa dintre cuvânt şi faptă. Stă în firea creaţiei căzute să nu fim mereu ceea ce ar trebui să fim. De-a lungul vieţii, adunăm involuntar o întreagă colecţie de măşti, de chipuri. Ne adaptăm uneori situaţiilor până la desfigurare. Un asemenea proces este corectat periodic de exerciţiul sincerităţii – precum la Spovedanie –, astfel încât să nu ne înstrăinăm prea mult de noi înşine. Acest lucru este valabil – de ce nu?! – şi în politică.