Mă îndoiesc că mulți oameni care nu-i sunt locuitori au și cea mai vagă ideea despre ce înseamnă cu adevărat „Viața în Valea Jiului“. Alexandra Gulea este unul dintre acești puțini oameni.

Nu gust deliciile demolării, motiv pentru care scriu doar atunci când un spectacol de teatru sau un film îmi oferă bucuria lu­cru­lui împlinit artistic, pe care îmi permit să-l semnalez celor care mă onorează cu încrederea lor. Filmul Matei, copil miner al Alexandrei Gu­lea nu m-a prins pe parcursul celor 80 de minute, cât durează pro­iecția, și la ieșirea din sală nu am avut sentimentul că am văzut un film despre ca­re simt nevoia să scriu.

M-am înșelat. Lucrurile au evoluat într-un sens cu to­tul distinct de cel pe care îl anticipam. Fil­mul care eram convins că nu mi se va fixa în memorie a început să mă urmărească, să-mi evidențieze în minte sensuri care mi-au scăpat sau cărora nu le-am acordat importanța cuvenită. Nu e numai vina mea. Debutanta în lung-metraj (cu un palmares notabil în filmul documentar) întoarce aproa­pe cu ostentație spatele oricărui ingredient al filmului comercial; refuză sec pon­ci­fu­rile pe care și spectatorul cel mai exigent le gustă când sunt administrate cu is­cu­sin­ță și ne invită imperturbabilă la meditația gravă pe care eseul ei cinematografic ne-o propune. De aici, inevitabila senzație de arid, de răceală și de distanță pe care o re­simți mai mult sau mai puțin incon­for­tabil. Din ce se trage opțiunea Alexandrei Gu­lea pentru o asemenea formulă? Îmi în­chipui că din convingerea că are ceva ex­trem de important de spus și că nu o poa­te face decât într-o deplină fidelitate față de lumea pe care ne-o descoperă: Valea Ji­u­lui. Are dreptate. „Valea Jiului“ nu este un loc pentru care ne trebuie prea mult timp să-l găsim pe hartă. Dar mă îndoiesc că mulți oameni care nu-i sunt locuitori au și cea mai vagă ideea despre ce în­seam­nă