Ei, cum v-aţi imagina voi un de-al de Antonescu, preşedintele care n-a fost să fie, ca lider absolut şi peste Basarabia? Sau vreun domn Ponta ţinând discursuri patriotice, de să reverse Prutul de lacrimile întregii suflări româneşti adunate pe un mal şi pe altul? Sau nişte baronaşi ca Dragnea, Oprişan sau Fenechiu cum îşi extind înţelepciunile, şi spiritul de lideri, şi valorile europene, ah!, mai ales ele!, în ţara cea unită?
Dar, s-o luăm pe rând!
Ne-a lovit de-o bucată de vreme, nu prea multă, dragostea de ţară! De cealaltă ţară, mai exact. Republica Moldova. Da o dragoste de aia de zici că România a pierdut Basarabia acum vreo două săptămâni şi toată lumea arde de durere să o ia înapoi cât mai e frontul cald. Nu să treacă, Doamne fereşte!, zeci şi zeci de ani de istorie însângerată, de viaţă schingiuită de ciuma roşie, de mentalităţi educate cu parul de Mama Rusia, de pământ smuls bucată cu bucată din trupurile moldovenilor.
Nu! Noi, fraţii din România, ăia mai mari şi mai puternici, cum ar veni, ne-am pus în cap, parcă într-o noapte-a minţii, că vrem Unire. Şi dă-i înainte cu declaraţii! Cu lacrimi! Cu mitinguri care adună mai mulţi unionişti pe Facebook decât prin pieţe. Cu vorbe de jale aruncate de pe la microfoane de toţi mai-marii noştri. Că, la capitolul Basarabia, toată suflarea de politicieni din România s-a prins deja în hora Unirii viitoare. Pentru că, nu-i aşa, ce poate fi rău să defilezi pe la tot felul de ecrane cu salvatul neamului românesc, fără să ai vreun plan exact a ce vrei tu să salvezi. Şi, mai ales, cum.
Şi nici nu mai contează că, de peste Prut, românii ceilalţi ne spun frumos şi cât se poate de frăţeşte că nu-i loc de Unire cum ne imaginăm. C-om face noi şi asta, dar poate aşa, simbolic, prin spaţiile UE. Că nici poporul nu-i la fel de înflăcărat de acest gând ca acum douăzeci de ani. Ba chiar nu prea le pică
