Îmi povestea un prieten-călugăr că cei plecaţi i se plîng cel mai tare că, acolo unde trăiesc, n-au cui să împrumute o cratiţă. Vieţile sunt etanşe. Nu poţi bate la uşa vecinului să-i ceri o ceapă degerată. Sau dacă vecinului i s-a stricat robotul de bucătărie nici prin cap nu i-ar trece să vină să-ţi ceară răzătoarea, pentru un sfert de oră. În epoca interconexiunilor planetare, răzătorile sunt obiecte intime. Luca Casavola, fotograf: „Am fost în România de plăcere, pentru mine, fără să plănuiesc nici un proiect fotografic . O dată ajuns acolo, tot vizitînd diverse sate, am descoperit obiceiul oamenilor de a se aşeza în faţa caselor, pe scaune, pe bancă, la sfîrşit de după-amiază.” Banca din faţa porţii, cu vedere spre uliţă, s-a mutat pe Facebook. Nu se vede totdeauna dacă ne-am asortat şosetele, sau dacă şorţul e la fel cu broboada. Nici ridurile n-au fereastră pe Facebook. Fuga înainte, frica şi lipsa de timp se exorcizează în fişierele cu pozele copiilor. Luca Casavola, fotograf: „Ce m-a surprins a fost să-mi dau seama că băncile erau de multe ori integrate de la bun început în arhitectura locuinţei. Să te gândeşti, cînd îţi faci o casă, să pui şi o bancă, şi asta ca să ai cum sta de vorbă cu vecinii, mi se pare fascinant.” Deşi ne putem aşeza pe mai multe bănci deodată, în mii de sate diferite, rareorine întîmplăm simultan, pe aceeaşi bancă, pe Facebook. Cîteodată găsesc, pe banca mea, firmituri, un cotor de măr, un măr întreg, o piatră preţioasă, un colţ de pagină îndoit, o răzătoare. Mă aşez şi eu, în goană, pe băncile vecine, ridic o mănuşă, scrijelesc o inimioară. Eu şi vecinii mei împărţim un pumn de secunde. Pe Facebook nu există după-amieze. Luca Casavola, fotograf: „Acest obicei mi se pare cu atît mai fascinant cu cît eu trăiesc într-un mare oraş, ca Parisul, unde nu ştiu dacă pot spune că sunt în stare să recunosc unul sau doi vecini de scară. E cee