Şmecheria, golănia şi hoţia, acestea sunt „valorile” care i-au „calificat” să ne conducă, iar nu onestitatea, responsabilitatea şi patriotismul, aşa cum se întâmplă pe alte meridiane.

România are un munte de aur în Apuseni. Căutat de daci şi romani, de unguri, austrieci şi români, aurul acesta a fascinat pe cei mulţi şi i-a îmbogăţit pe cei puţini, dar, ca orice comoară, el pare să fie pecetluit şi de un blestem. Blestemul aurului. Subiect străvechi şi încâlcit. Temeinici în toate, romanii au săpat galerii, care din fericire s-au păstrat. Ele sunt unice în spaţiul vechii civilizaţii a Europei. Astfel încât au devenit patrimoniu. De aici, alte încurcături; pentru unii chiar un blestem. Să te încurce nişte galerii de demult, când aurul zace acolo, îmbietor...

Aurul nu îmbogăţeşte, obligatoriu, o naţiune. E ca la loterie: dacă ştii să-l valorifici îl converteşti în avuţie, dacă nu, se scurge în buzunarele celor pricepuţi sau a celor „deştepţi”. Sunt precedente istorice, „glorioase”. La cât aur au adus în corăbii din Lumea Nouă, spaniolii ar fi trebuit să fie cea mai bogată naţiune din lume. N-a fost să fie, întrucât aurul a ajuns în seifurile băncilor germane, evreieşti etc. Ale Fuügger-ilor, spre exemplu. A fost ca o apă de ploaie ce s-a scurs prin jgheaburi meşteşugite în alte trezorerii decât cele spaniole. Cu alte cuvinte, n-a fost pentru cine s-a pregătit, ci prentru cine s-a nimerit (citeşte: a avea cultura şi instituţiile valorificării). Nici nouă nu ne-a adus prea multă binecuvântare aurul. Poetul „pătimirii noastre”, Octavian Goga, se lamenta acum un veac pe această temă, în versuri care au făcut înconjurul ţării: „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă”. Dar dacă pe vremea ilustrului poet cunoşteam măcar cauza sărăciei, anume împilarea de către străini, azi nu mai avem nici măcar această scuză. Mai nou, aurul îl dăm noi la pre