Autorităţile europene au negat, iniţial, criza financiară globală, considerând că expunerile subprime ale băncilor americane vor rămâne peste Ocean. Apoi au fost nevoite să recunoască, treptat, dimensiunea problemelor, nu doar a celor subprime, sub asaltul feroce al realităţii.
A fost, oare, incompetenţă sau minciună? Indiferent de răspuns, rezultatul ar fi trebuit să fie o avalanşă de demisii. În schimb, nu a fost decât o avalanşă a datoriilor suverane, directe, dar şi nerecunoscute şi necontabilizate, ca urmare a garanţiilor explicite acordate pentru datoriile băncilor.
Acum, autorităţile europene încearcă să ne convingă că au ajuns la o soluţie pentru stabilizarea sistemului bancar. Presa internă şi internaţională a acoperit pe larg condiţiile noului cadru instituţional al salvării băncilor, în care bail-in-ul joacă rolul principal.
Gunnar Hokmark, europarlamentarul suedez care a supervizat trecerea iniţiativei legislative prin Parlamentul European, a declarat că "avem acum un sistem puternic de bail-in, care transmite un mesaj clar: acţionarii şi creditorii băncilor vor suporta pierderile în caz de necesitate, nu contribuabilii".
Ce a uitat, în mod convenabil, să precizeze Hokmark este că deponenţii au fost incluşi în categoria creditorilor, iar aceştia sunt, bineînţeles, şi contribuabili.
Astfel, cetăţenii Europei au acum "ocazia" să plătească de două ori pentru salvarea băncilor cu probleme.
Cât de probabilă este aplicarea bail-in-ului în Europa? Foarte, existând chiar şi o probabilitate semnificativă ca limitele stabilite în prezent, adică până la nivelul depozitelor garantate, să fie depăşite.
De ce? Pentru că "stagnarea economică se poate dovedi a fi noua normalitate", după cum a scris recent Larry Summers, profesor la Harvard şi fost Secretar al Trezoreriei SUA, într-un editorial recent din Financial Times. În opin
