Contrar atitudinii de full combat a luptătorului Spartakus, eu mă simt deprimat, dezamăgit şi înşelat în amor. Liberalii pe care i-am votat constant din ’90, de pe vremea câmpenilor patroni de bordeluri, fugăriţi de lămpaşe prin Bucureşti şi până la înfrăţirea lor antibăsistă cu foştii fugăritori, mă fac constant de panaramă prin târgul politic. Eu îi alegeam pe ăştia nu pe criterii de cinste, onorabilitate şi competenţă, chestii nemaivăzute laolaltă prin România din epoca zimbrului alb; dar măcar aveau nişte figuri aşa, mai cu ştaif, fiind eu satisfăcut să mă simt făcut la buzunar de unul cu redingotă şi nu în şlapii de casă ai lui Vanghelie.

Văzând propunerile lor pentru demnităţi importante ale Statului şi vieţii publice româneşti, mă ruşinez retroactiv pentru fidelitatea mea de altădată. După stroele anti-Schengen, nicolăescul cu alură de cioclu al Sănătăţii, activistul sifonar anti-Sida şi gigelul răspopit abia căţărat pe scaunul liber, mă uit acum ca popa prostu’ şi la nominalizarea pentru conducerea TVR. Selectat doar pentru merituoasa activitate de încontrare cu Băsescu, Rareş Bogdan nu a beneficiat şi de simpatiile algoritmice ale PSD-ului, aşa că şi-a luat numai bilet întors, pe modelul bolcaşului iubitor de antoneşti originali. Cum ziceam, aveam eu un fix cu eleganţa în manifestarea obştească, dar dusă liberalismului de suflet de când în fruntea partidului veghează (metaforic spus) crinul de rit neortodox nou; că acela vechi, cu breton de Mireille Mathieu, era băiat simpatic, modest şi conducător de Dacia prin politichia dâmboviţeană.

E un loc comun invocarea Brătienilor când se pomeneşte de liberalism. Să fim bine înţeleşi, nici ăia nu gestionau uşi de biserici, dacă nu-ţi laşi slugile să fure nu ai nicio şansă să fii patron de Românie. Cum venea însă vorba de interesul naţional, cuvântul lor era mai sigur decât ‘jde mii de legăminte jurui