Scena Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu. Lumea New York-ului anilor ’70, cu alcoolici şi „diferiţi“, cu drogaţi începători şi nimfomane, cu juni (nu chiar primi, dar foarte zburdalnici) şi partenere uşurele. Şi-o poveste cu o Doamnă de turtă dulce, care se doreşte a fi o „comedie romantică“ (de-ar fi să dăm crezare înscrisului din programul spectacolului), în regia lui Şerban Puiu şi scenografia Iulianei Gheorghescu, după piesa cu acelaşi nume a lui Neil Simon. Actorii români de aici nu se dezmint nici după marele tăvălug al experimentelor regizorale (şi nu numai) de după celălalt mare tăvălug – al libertăţilor echivalate cu libertinajele (de gest, de limbaj, de acte). Subiectul – unul banal ca însăşi viaţa, plutind la întâmplare pe mereu mişcătoare cărări, ca un val bătând la ţărm necunoscut. Personajul în jurul căruia se învârt celelalte patru chipuri-măşti dintr-o lume ca un carnaval este o fostă stea a cântului, Evy Meara, pe care noi, spectatorii, o aflăm nu în luminile îmbătătoare ale scenei, ci în urma tratamentului de dezalcoolizare. Cadrul (unic) de desfăşurare a poveştii dezalcoolizatei stele este o încăpere a apartamentului său newyorkez, prin care evoluează – ca vodă prin loboda mioritică – Jimmy şi Toby, cei mai apropiaţi prieteni ai săi („apropiaţi“ prin vecinătatea locativă). Prieten bun, Jimmy, care ar fi trebuit să se nască fată, a corectat pe cont propriu eroarea naturii şi acum are şi el probleme pe care doar un suflet de femeie le poate înţelege şi, deopotrivă, are un suflet care înţelege o femeie în derută. Celălalt personaj, Toby, este o femeiuşcă conectată la farduri şi cremuţe, care îi asigură frăgezimea feţei şi ţin la respect ridurile impertinente; la 40 de ani, e o femeie care până atu Publicitate nci a trecut doar prin năvodul amorului, de la fiul unui editor putred de bogat la putredul însuşi, mai apoi la... şi la... până