Administrarea antibioticelor – principalul progres medical al secolului trecut – se corelează cu anumite riscuri, printre care cel mai cunoscut este reprezentat de promovarea rezistenţei bacteriene la antibiotice. Această rezistenţă la antibiotice este consecinţa inevitabilă a utilizării lor; până în prezent nu a fost produs acel antibiotic care să nu determine selecţia de bacterii rezistente faţă de el. Astfel, încă de la finele anului 1940 au fost semnalate tulpini stafilococice rezistente la penicilină; în cele şapte decenii scurse de atunci, majoritatea bacteriilor patogene şi-au dezvoltat mecanisme de rezistenţă faţă de tot mai multe antibiotice. Explicaţia unei asemenea evoluţii rapide ţine atât de utilizarea tot mai frecventă a antibioticelor, cât şi de transmiterea interumană a germenilor cu rezistenţă la antibiotice. Dificultatea de a trata infecţii cauzate de bacteriile rezistente la antibiotice a fost compensată iniţial de apariţia unor noi clase de antibiotice, cu mecanisme de acţiune diferite faţă de cele deja existente, active împotriva germenilor rezistenţi la alternativele terapeutice anterioare. Ulterior, industria farmaceutică nu a mai menţinut ritmul impus de apariţie a noilor mecanisme de rezistenţă, interesul său deplasându-se către afecţiuni mult mai rentabil de tratat, cum ar fi, de exemplu, bolile cronice (infecţia HIV sau hepatitele virale cronice), aşa încât puţine antibiotice noi au fost înregistrate pentru utilizarea în medicina umană în ultimele două decenii. De aceea, în prezent ne confruntăm, la nivel global, cu probleme tot mai mari în privinţa tratamentului infecţiilor cu germeni rezistenţi la antibioticele uzual folosite („de primă linie“) – situaţie şi mai dificilă în statele cu nivel economic precar – şi a tratamentului infecţiilor cu germeni multi/panrezistenţi (inclusiv la antibiotice „de rezervă“) – o problemă pentru