Pe 13 decembrie, cu prilejul comemorării a, iată!, trei decenii de la moartea lui Nichita Stănescu, Editura Casa Radio a lansat la Café Cărtureşti cea de-a cincea ediţie a audio bookului Carte vorbită, cuprinzînd înregistrări radiofonice realizate în perioada 1964-1983 de poetul celor 11 elegii. Este, trebuie precizat, un record de vînzări în materie pe piaţa românească. Faptul că la această lansare au vorbit – şi au făcut-o, realmente, impresionant – doi poeţi optzecişti notorii precum Florin Iaru (autorul unei notabile prefeţe) şi Bogdan Ghiu spune, cred, ceva semnificativ atît despre cel comemorat, cît şi despre rezonanţa lui din prezent. Spune, mai întîi, că după atîtea tentative decanonizante, cînd unii-alţii s-au războit ba cu boema, ba cu compromisurile, ba cu gloria şi mitizarea lui, pînă şi „optzeciştii“ – alţii în afara unor vechi admiratori precum Traian T. Coşovei, Mariana Marin sau Ion Stratan – se întorc la admiratul lor rival ca la un ultim mit al Poeziei. Şi mai spune ceva important despre rezistenţa în timp a unui icon autentic. E adevărat că epoca noastră nu mai produce, din varii cauze, mituri literare naţionale, iar poeţii şi scriitorii pot aspira, cel mult, la statutul efemer de vedete mediatice sau politice. Dar e la fel de adevărat că această lipsă se resimte tot mai mult, inclusiv în rîndul noilor veniţi. Ideea unei „cărţi vorbite“ i-a aparţinut poetului însuşi, într-una dintre convorbirile sale cu Ion Drăgănoiu (poet el însuşi şi realizator de emisiuni radiofonice). De altfel, pe toate paginile din dreapta ale culegerii poematice putem citi o însemnare autentificată („carte vorbită“) de mîna autorului însuşi. Volumul de faţă poate fi privit, la fel de bine, şi ca „album“ de versuri. Ca album sonor, vreau să spun. Adevărul e că, între congenerii săi şaizecişti, Nichita Stănescu e poetul cel mai compatibil cu ideea de LP audio – la polul