Unul din motivele pentru care o sumedenie de trupe din Timişoara nu-şi găsesc „locul“ în complicatul show business din vremurile noastre este acela că „industria“ duce lipsă de profesionişti. E oarecum şi normal, căci în ultimii ani numărul trupelor care îşi încearcă norocul în faţa publicului a devenit cât se poate de mare, iar numărul profesioniştilor în domeniu este insignifiant de mic.

Mă refer aici la toţi acei oameni care sunt implicaţi într-un fel sau altul în bunul mers al lucrurilor: manageri competenţi, PR, producători muzicali care îşi ştiu meseria, organizatori de evenimente serioşi şi lista ar putea continua. Revenind la scena locală, o sumedenie de formaţii made in Timişoara au fost nevoite din varii motive să renunţe la găsirea unui manager de trupă – de exemplu – astfel încât unul din membrii trupei a preluat acest rol. Tot el face şi pe impresarul, şi pe PR-ul şi ştie el şi treaba unui producător muzical. E un “ezermester”, vorba ungurilor. Ştie puţin din toate, dar nu se pricepe cu adevărat la nimic.

Alo? Suntem la sfârşitul anului 2013. Trăim nişte vremuri în care nu mai ajunge să cânţi „bine“ şi să ai compoziţii cap-coadă. N-ajunge să pui trei afişe şi să postezi un eveniment în 50 de grupuri de Facebook pentru ca lumea să-ţi vină la concert. N-ajunge să „crezi“ tu că piesa pe care tocmai ai tras-o în studio sună „bestial“. Există oameni specializaţi pentru aşa ceva şi dacă nu poţi să îi „tocmeşti“ încearcă măcar să afli păreri din „branşă“.

Aici, am ajuns la un alt punct nevralgic. Carevasăzică, aparent, mulţi muzicieni timişoreni recunosc că e nevoie de „specialişti“. Doar că, atunci când aceştia apar, orgoliul artistic al celor în cauză nu cedează: „Păi cum să vină puştiulică ăla la mine, să-mi zică cum trebuie să sune chitara, când el nici nu era născut când eu cântam?“. Exemplele pot continua, dar aţi prins ideea. Special