Pe vremuri, cînd notele de plată la restaurant se scriau de mînă pe foile unor carneţele speciale, unii chelneri mai îndrăzneţi treceau, printre mîncăruri şi băuturi oricum indescifrabile, şi cîte-un DM de cîţiva lei (dintr-ăia vechi, vechi de tot). Dacă vreun client vigilent verifica adunarea – se greşea mai întotdeauna, aritmetica-i grea! – şi apuca să întrebe ce-i cu DM-ul acela, chelnerul se replia rapid, se scuza, îi scăpase, şi refăcea adunarea. Dacă clientul părea destul de binedispus, chelnerul, se mai întîmpla, îi făcea cu ochiul şi-i spunea că DM înseamnă „Dacă Merge“. La cîţi clienţi servea el pe zi, la cîţiva tot mergea. Îi ieşea şi lui un ban cinstit. Pînă la urmă, mai nimeni nu se supăra, nu reclama – dacă nu întindea coarda prea mult, chelnerul îşi primea bacşişul. Ce să-i faci? Aşa era vremile. Cei mai mulţi politicieni de azi au exact această mentalitate, de borfaş mărunt. Bagă şi ei o lege, două în Parlament, la-nghesuială, doar, doar nu s-o prinde nimeni. Dacă merge, e bine, au ciupit-o. Dacă nu merge, dacă muşteriii-s cu ochii-n patru, ba mai bat şi depeşă printr-alte ţări de soare pline, o dau la-ntors, dau vina unii pe alţii, că ei, şefii, n-ar fi ştiut, că ăia micii i-au lucrat pe la spate (copii, de!, neascultători, poznaşi, da’ lasă că le-nroşim noi poponeaţa), că să vedem, că, de fapt, nici nu e chiar aşa, dar că o să discute ei în de ei, să se pună de acord, să verifice – ar mai da gratis şi-o sticlă de vin numai sătacă lumea din gură. Marţea trecută n-a fost nici o lovitură de stat. Cum n-a fost nici vara trecută. A fost doar încercarea unei şlehte de pungaşi ticăloşi, uniţi în cuget şi-n simţiri, fără deosebire de sex, religie, partid şi ideologie, de a stoarce pe neve un bacşiş, să se-asigure şi ei pentru bătrîneţe, să doarmă mai liniştiţi. N-a mers. S-au prins toţi imediat, şi-n ţară, şi-n afară. Iar şnapanii de azi nici măcar gra