Să recunoaștem. Nu am fost niciodată niște răsfățați. Am avut primul lider mondial din lume, pe Ilie Năstase, dar Ilie a fost mai degrabă o excepție decât o regulă, chit că magia lui a fost atât de puternică încât aproape că a format de una singură percepția, în unele medii, cum că românii ar reprezenta o putere în tenis. De la el a trebuit să așteptăm ani buni până când a apărut Andrei Pavel, următorul jucător capabil să joace la un nivel suficient de ridicat încât să poată câștiga titluri sonore și să cocheteze cu Top 10. La fete, arcul în timp a fost cumva similar. După Virginia Ruzici și Florența Mihai, campioană, respectiv, finalistă la Roland Garros, nu s-a mai întâmplat ceva memorabil până când Irina Spîrlea a ajuns la un singur punct distanță de finala US Open din 1997. Era perioada în care Irina, care a urcat până pe locul 7 în lume, era secondată îndeaproape de Ruxandra Dragomir, ba chiar, la un moment dat, am avut și patru jucătoare în Top 100. După care, din nou pauză. Până în ultimii ani, când România a reapărut brusc, aproape fulminant, în elită. A făcut asta grație unei generații formate cumva accidental, dintr-o combinație tipic românească: mult talent, multă ambiție, și mai multă muncă, dar condiții proaste, sărăcie, lipsă de strategie, lucruri făcute băbește, pe ghicite, pe încercate. Lipsea know-how-ul, fundația, schema. Ca mai toate domeniile de activitate, tenisul a orbecăit drumul spre lumină. Dar minusurile au fost compensate de pasiunea și intuiția unor personaje care aveau să se dovedească vitale în marea schemă a lucrurilor.

Citește, în continuarea articolului, cum a crescut generația de fete care a luat cu asalt Top 100 WTA. Ce spun părinții, antrenorii despre începuturi. Care au fost personajele din umbră care au ajutat financiar. Despre circuitul de turnee Futures organizate în România anilor 2000 și multe alte detalii interes