La ora la care scriu acest text, aproximativ o mie de oameni protestează paşnic în centrul Bucureştiului. Se îndreaptă spre Guvern. Sînt nemulţumiţi din mai multe motive: protestează împotriva exploatărilor de la Roşia Montană şi de la Pungeşti, dar majoritatea sînt nemulţumiţi că parlamentarii şi-au votat, prin intermediul schimbărilor la Codul Penal, dreptul de a se aşeza deasupra cetăţenilor obişnuiţi, de a se poziţiona deasupra legii. La 1.000 de oameni ieşiti în stradă, autorităţile au mobilizat 500 de jandarmi. Nu înţeleg de ce o mulţime de oameni care demonstrează paşnic este considerată atît de periculoasă. Poliţia intervine în spaţiul public nu pentru a asigura siguranţa, ci pentru a opri demonstraţiile şi actele de protest. Acelaşi raţionament de acum 24 de ani este actual în continuare în mintea unei minorităţi care se ocupă strict de distribuirea puterii. Dreptul la liberă asociere, dreptul de a demonstra şi de a opune rezistenţă este în continuare privit cu suspiciune de cei care deţin puterea. Strada, spun unii, este locul prin care trebuie să circuli, nu să circule idei. Strada, cred politicienii de azi, nu trebuie să fie un loc de gîndire şi de manifestare a spiritului critic. Adevărata politică, cea care nu există încă la noi, nu ar trebui să fie un simplu exerciţiu al puterii. Ea constă într-un mod de acţiune care are ca obiectiv transformarea spaţiului public, transformarea grupurilor care opun rezistenţă într-un „subiect“ colectiv esenţial în reconfigurarea unei comunităţi: di-sensul (dissensus, termenul îi aparţine lui Jacques Rancière) în dauna unui consens comod, preferat de unii politicieni. Esenţa acţiunii politice este, în acest moment, mult mai bine înţeleasă de cei care au ieşit în stradă decît de cei care stau la Cotroceni, la Guvern sau în fotoliile comode din Parlament. Ea are ca obiectiv ceea ce numim dissensus. Nu confruntarea u