Obligatorie iniţial pentru englezii de condiţie joasă, şapca a devenit un obiect vestimentar favorit atât pentru aceştia, cât şi pentru cele mai înalte feţe ale nobilimii. Ceea ce a impus-o a fost utilitatea sa incontestabilă. Şapca nu a scăpat nici de simbolistica revoluţionară, mai toţi şefii comuniştii fiind vajnici purtători de şepci. Copil sau adult, bărbat sau femeie, este imposibil astăzi să nu avem în dulapul cu haine o banală şapcă. O purtăm fie vara, fie iarna, fie când mergem să facem sport, fie când afară plouă cu găleata. Confecţionată dintr-o simplă capă de pânză de obicei matlasată, la care este ataşat un cozoroc sau o bordură de stofă impermeabilizată, şapca este nelipsită din garderoba noastră. Utilizarea şepcii, reglementată prin lege Ea este, fără doar şi poate, o invenţie englezească a secolului al XIV-lea. Se pare însă că şi italienii ar fi folosit, în aceeaşi perioadă, un obiect vestimentar asemănător numit bonetă, istoriile celor două intersectându-se nu odată (cel mai semnificativ, în lumea Mafiei italiene şi a frăţiilor irlandeze din Statele Unite, la începutul secolului trecut). Britanicii însă au înţeles să reglementeze prin lege utilizarea şepcilor. Astfel, în 1571, a fost elaborat de către Parlamentul britanic un act normativ prin care se urmărea stimularea consumului de lână, astfel că s-a decretat ca duminicile şi de sărbători orice bărbat cu vârste mai mari de 6 ani, exceptând nobilimea şi persoanele educate, să poarte pe cap şapcă, altminteri erau pasibili de amendă. Legea nu a fost abrogată până în 1597, iar acest răstimp a imprimat în mentalul colectiv britanic ideea că şapca este un însemn al clasei de jos, bună pentru meseriaşi sau ucenici, dar nu şi pentru aristocraţi. Cert este că, până în secolul al XIX-lea, şapca este sistematic purtată de membrii clasei muncitoare, mai ales în Marea Britanie şi Irlanda. Cumva însă,