Atunci când primii cititori vor descoperi aceste rânduri, voi fi pe drum. Merg în Madagascar, ca observator electoral al Parlamentului European, pentru alegerile legislative şi turul al doilea al prezidenţialelor, programate pe 20 decembrie.
Competiţia pentru funcţia supremă a fost amânată de mai multe ori. Malgaşii trăiesc, de fapt, o criză politică majoră. Totul a început atunci când Andry Rajoelina, un DJ foarte popular în urmă cu un deceniu, apoi proprietarul unui canal TV, a devenit primar al Capitalei şi, la puţin timp după aceea, în martie 2009, a dat o lovitură de stat. Preşedintele răsturnat se numea Marc Ravalomanana şi ocupa funcţia din 2001, când câştigase la limită un scrutin pe care l-a contestat - inclusiv luptând pe baricade - un anume Didier Ratsiraka.
Numele acestuia din urmă trebuie să sune cunoscut celor care îşi aduc aminte de „socialismul revoluţionar malgaş”, fiindcă el a fost inspiratorul doctrinei, drept pentru care a şi fost primit de Ceauşescu la Bucureşti, prin toamna lui 1978. Ratsiraka a stat la putere din 1975 în 1993, a redevenit în 1997 preşedinte, iar după înfrângerea din 2001 a plecat în Franţa, nu înainte de a sustrage 8 milioane de dolari de la o filială a băncii centrale. Şi Ravalomanana va fi silit să părăsească ţara - mergând în Swaziland, apoi în Africa de Sud - după ce a fost răsturnat de la putere şi urmărit pentru fraudarea bugetului public. Din exil, cei doi ex-preşedinţi şi facţiunile care-i susţin au făcut presiuni pentru ca Rajoelina să nu fie recunoscut şef de stat şi s-au înfăţişat drept salvatori ai patriei. La un moment dat, reapăruse pe scena publică şi Albert Zafy, preşedinte între 1993 şi 1997. Aşa cum se întâmplă frecvent, salvarea presupunea, pentru fiecare în parte, ostracizarea celorlalţi... Aşa se face că situaţia de criză s-a prelungit mai bine de patru ani.
Până la urmă, a fost nevoie de
