Am fost surprins de francheţea rectorului Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara care, cu ocazia Zilelor UMF „Victor Babeş“, a acceptat să vorbească deschis despre problemele învăţământului medical din România. Cea mai interesantă parte a acestui dialog este propunerea unei forme complet noi de predare a medicinii în România. Dacă acest proiect se va generaliza la un moment dat în toată ţara şi pentru toţi studenţii medicinişti, potenţialul său impact va fi uriaş. Citind această nouă propunere, orice fost student medicinist va zâmbi aprobator. Dar, din păcate, există şi un obstacol destul de serios. – Aţi prezentat, în deschiderea Zilelor Universităţii, un raport privind activitatea acesteia, pe anul care tocmai se încheie. De ce? – Consider că este o obligaţie a rectorului să prezinte comunităţii academice ceea ce se întâmplă în universitate şi ceea ce ne propunem cel puţin pentru perioada actuală, extrem de confuză atât în sănătate, cât şi în educaţie. Or, noi aparţinem într-un fel sau altul de cele două ministere şi atunci trebuie nu să ne strecurăm prin meandrele concretului, ca să citez un preşedinte al României, ci să ne propunem nişte ţinte realizabile în perioada actuală. Altfel putem să visăm foarte mult la nişte ţinte ideale, care în veci sunt neatinse. – Care sunt aceste ţinte? – Cu tristeţe o spun că perspectiva pe termen scurt este singura pe care o putem aborda. În primul rând, este necesară crearea unui cadru pentru învăţământul de licenţă de nivel european – o reformă curriculară la nivel studenţesc. Noi suntem amorţiţi undeva în istoria anilor ’70–’80 din punctul de vedere al concepţiei pedagogice pentru formarea medicilor şi farmaciştilor. Transmiterea unidirecţională de date, fără implicarea studenţilor, face discutabilă ideea de cursuri interactive pe care, chiar dacă spunem că le facem, cei mai mulţi nu ştim exact