Ceea ce nimeni nu ar fi crezut că este posibil cu ceva timp în urmă, reducerea ICR la o anexă birocratică a Ministerului de Externe, castrată şi prăfuită, este acum realitate. Imaginaţia instituţională a lăsat loc tăcerii din care nu mai ajunge până la noi decât murmurul alocării politice a posturilor. Acest val care înaintează, implacabil, atinge, astăzi, Muzeul Ţăranului Român – în spatele aparent anodinei invitaţiii la comasarea cu Muzeul Satului se ascunde proiectul de lichidare al spaţiului ce a reuşit, timp de două decenii, să însemne reperul în jurul căruia s-a realizat o fecundă altoire a tradiţiei pe trunchiul modernităţii.

Dincolo de truda sisifică a celor care au făcut ca Muzeul să prindă rădăcini după 1989, dincolo de umbrele ilustre ale lui Horia Bernea şi Irina Nicolau, se află realitatea intenţiei de a smulge din trupul oraşului şi al ţării o efigie a identităţii sale. Vibrant şi mustind de idei inovatoare, Muzeul Ţăranului Român este unul dintre cazurile în care creativitatea românească îşi află expresia ei nobilă-nici o putere politică nu are dreptul de a atenta la integritatea acestui edificiu care se fondează pe devoţiune faţă de comunitate şi pe capacitatea de a gândi sensuri noi, în decoruri unice.

Şi poate că de aceea este important să ne reamintim, acum, în acest decembrie 2013, că România nu este doar o proprietate funciară lotizabilă după voinţa guvernelor. După cum nu este o cameră goală în care mobilele să se poată muta, fără logică, în dispreţul tradiţiei decantate timp de decenii. Ea este o patrie căreia îi datorăm devotamentul nostru, în numele libertăţii. Iar apărarea Muzeului Ţăranului Român este una dintre aceste forme în care ataşamentul nostru faţă de ideea de patrie poate prinde contur. Inacceptabilă şi toxică, sugestia de lichidare prin comasare trebuie abandonată.

Zidurile care au văzut ridicându-se şi căz