„Nu e nimic aici în afara dorinţei noastre de a muri cât mai târziu posibil”, spune Andrei Ruse în cea de-a doua carte a sa, „Soni”. La asta se rezumă, în cele din urmă tot, întreaga noastră existență. Sonia Vlad, o tânără de 26 de ani, descoperă că are cancer la stomac și încă șase luni de trăit. După cum era de așteptat, aici începe nebunia, aventura trăirii vieții la maxim. Această desfășurare de forțe pentru a trăi intens ce-a mai rămas a devenit un clișeu. Posibilitatea de a decide ce faci în acest timp, o bucurie sau un coșmar. Ce faci însă când, la vârsta de opt ani, medicii îți spun neputincioși că s-ar putea să nu ajungi a 20-a aniversare? Ce alegi ? O viață trăită la maxim sau una normală? Le spui celor din jur problemele tale sau le ții pentru tine în încercarea de a fi o persoană ca toate celelalte? Livia Beju a ales a doua variantă. Nu a vrut să inspire nimănui milă. A suferit în tăcere ani buni, a ascuns suferințe fizice, dar și sufletești, câteodată cele din urmă detronându-le pe primele, pentru ca cei din jur să vadă în ea un om vesel, ambițios, determinat, cum este ea de fapt, și nu o persoană bolnavă.

Livia suferă de sindromul Marfan, o boală ce îi macină organismul lună de lună din cauză că aceasta nu își permite un tratament adecvat. „Până acum boala mi-a luat toate resursele de viață, în 27 de ani afectându-mi aproape toate organele. Este o boala rară, genetică, ce atacă tot țesutul conjunctiv din organism (afectând în mod principal inima, plămânii, oasele, ochii și măduva spinării). Am peste 50 de diagnostice și pentru că este o forma severă, care nu este monitorizată și controlată lunar, în fiecare clipa viața mea este la risc”, povestește Livia.

Deși viața ei pare desprinsă dintr-un film al cărui regizor nu îi este prieten, aceasta s-a încăpățânat să trăiască demn și frumos. Locuiește singură într-o garsonieră închiriată, aran