Ați auzit de localitatea Șichirlichitai? Dar de Cișmevăruita?, Erdecburno, Hasanspaga? Sunt sate cândva locuite de români. Cei mai uitați dintre românii uitați, fiindcă atenția cercetătorilor interesați de istoria Basarabiei a fost (firesc) atrasă întâi de toate de perioada deportărilor din 1940, 1941, 1949, 1951, de foametea din 1946-47, de persecutarea elitelor politice, de activitatea Sfatului Țării, rămânând prea puțin loc pentru investigarea unor realități de mult uitate cum sunt cele privind județele Cahul, Bolgrad și Ismail, aflate 22 de ani (1856-1878) sub administrație românească și, acum, între hotarele Ucrainei. O face, surprinzător, un universitar specializat în istoria artei, Ion Solcanu, originar din Bogdăneștii Fălticenilor, publicând o carte ce trece în revistă odiseea școlii românești în cele trei județe pe vremea reîntrupării spațiului sud-basarabean la Principatele Române (Ed. Enciclopedică, 2013).

Fugar, tema a mai fost cercetată ici-acolo, mai ales în „Revista istorică”, dar lucrarea lui I. Solcanu reprezintă contribuția esențială și un adevărat model de cercetare istorică temeinică, responsabilă, aș zice chiar exhaustivă. Nu-i o carte din cărți făcută, ci rodul unor întinse cercetări de arhivă coborâte până la amănunțimi puțin obișnuite, astfel preschimbându-se într-o autentică monografie a unui tărâm ce-și are locul și-n istoria, și-n amintirile geografiei românilor. După Congresul de la Viena (1856), județele Bolgrad, Cahul și Ismail revin Principatului Moldovei, dimpreună cu enormele dificultăți ale administrării unui teritoriu ce ajungea până la gurile Dunării. Închipuiți-vă cât (și cum) dura deplasarea unui funcționar de la Iași trimis la Chilia, când tren nu era și singurul mijloc de transport îl constituia poștalionul, primăvara și toamna înecat în gloduri, iarna, în omăt. Spre lauda ei, stăpânirea românească și-a îndreptat întâ