Îl ador pe Paul Cornea.

Ce înseamnă că-l ador? Există în pri­mul rând o diferenţă de vârstă de peste cinci de­­cenii între noi, practic prezenţa lui Paul Cornea deschide altă lume pentru mine: eleganţa cu care scrie şi vorbeşte are şi pa­ti­nă, dar şi vioiciune (fran­ţu­zis­me­le sale sunt adorabile). Combinaţia din­tre eti­che­­tă şi spontaneitate, dintre un subţire con­tur al posturii şi o (altfel) dis­cretă leje­ri­ta­te a prezenţei, dintre sin­ce­ritate şi poză, aşa zicând, nu se de­gra­dea­ză niciodată graţie unei inteligenţe deopotrivă afective şi morale. Distanţa e atât de mare, încât nu vreau să „fiu el“: am detaşarea cu care pot să-l ador şi atât. Nu i-am fost student, nu mi-a fost pro­fesor, ceea ce a făcut pro­ba­bil întâl­ni­ri­le noastre mai directe, dia­lo­gul, dintr-o dată, mai consistent. Nu sunt eu omul care să nu găsească noduri în pa­pu­ră, iar în relaţie cu Paul Cornea am sim­ţit me­reu că pot să le scot la iveală, să le dez­bat. Ceea ce, dincolo de rarele ocazii în care ne-am aflat împreună, am apreciat cel mai mult la profesorul Cornea este ex­tra­­or­dinara putere de a fi la curent cu mai tot ce se scrie astăzi în lume – nu spun în Ro­mânia! – şi a de trece tot ce citeşte prin filtru. Să vorbeşti despre cultural studies la 88 de ani, după ce i-ai cunoscut pe Di­mi­trie Gusti şi pe Mihail Sebastian, după ce ai stat pe muchia de cuţit din mâna lui Răutu, nu-i de colo. Ca pre­şe­din­te onorific al Asociaţiei de Literatură Ge­nerală şi Com­parată a fost mereu un de­săvârşit fe­de­rator de afinităţi. Îl ador, şi nu doar îl ad­mir de la distanţa care se­pa­ră poiana unde mă aflu de Olimpul pe care şade, şi pen­tru micile lui „omenii“: iu­birea necon­di­ţio­nată pentru fiu, pentru Andrei Cornea, pe care-l citează tactic în pro­priile volume, şi datorită căruia – cred – îşi calculează mai strâns propriile op­ţiuni politice. Nu e nimic, nimi