Olimpiodor Isitakis, îmbrăcat neobişnuit de elegant, cu papion şi cu un sacou cadrilat, venea încet spre mine, legănându-se parcă pe toată lăţimea străzii. Îşi balansa braţele, dreapta, stânga, ca două ştergătoare de parbriz.
– Drăguţule!
Vocea, vocea lui surprinzătoare, umplu întregul spaţiu, învelindu-l în sunetele celor patru silabe.
– Ce plăcere, drăguţule, ce plăcere!
– De unde atâta bucurie, nea’ Isitakis? Şi de ce?
– De unde? Din întreaga existenţă! De ce? Tocmai pentru că ea există!
Bătrânul îmi zâmbea, desfăcându-şi muşchii feţei ca un evantai.
– Aaa... Profund... Existenţa existenţei! Aşa da!
– Tinere am dat lovitura vieţii mele!
„Oli“ mă prinse zdravăn de braţ şi mă obligă să intru în balansul său caraghios. Mergeam amândoi, strânşi prin încolăcirea braţelor, făcând paşi normali, dar legănându-ne trupurile într-un mod foarte bizar.
– Te însori cu madam Săndulescu?
Se întoarse spre mine întrebător.
– Să mă însor? Asta numeşti matale lovitura vieţii? Vai, vai, vai... Câtă naivitate aveţi voi, intelectualii români... Cât romantism... Ce gândire desuetă, domnule... Nu, stimabile, niciodată o femeie nu va putea fi lovitura unei vieţi! Totdeauna, bărbatul vrea mai mult!
– Şi care-i mai multul care te face acum atât de fericit?
– O bibliotecă! Mare... Frumoasă... Plină de valori...
Ochii îi străluceau, iar cu mâna liberă desena prin aer conturul invizibil al unor rafturi lungi. Când am auzit însă cuvântul bibliotecă... Mare! Frumoasă! Plină de valori! Nici stomacul meu nu a rămas indiferent, învârtindu-mi preţ de o secundă, un ghem nervos sub stern.
– Şi paisprezece papirusuri autentice! Unsprezece mătănii arabe... De colecţie, prietene!
Isitakis îmi eliberă braţul, depărtându-se teatral de mine.
– Visul unui anticar s-a împlinit! Toţi râvnim o viaţă
