Alexandru Muşina, dactăr nicu & his skyzoid band,

Editura Tracus Arte, 2013.

Fără să fi fost cu adevărat celebru, Alexandru Muşina a avut parte, încă din timpul vieţii, de partea lui de clasicitate. După reforma programelor şcolare din anii 1998-2000, libertatea autorilor de manuale şi a profesorilor în privinţa alegerii textelor de studiu la orele de literatură română în liceu a sporit considerabil, astfel încât mulţi dintre scriitorii optzecişti şi chiar nouăzecişti se află într-unul sau altul dintre manualele de literatură română după care învaţă elevii de azi. Alexandru Muşina s-a numărat printre aceşti poeţi în viaţă studiaţi la şcoală, poemul său Budila Expres fiind considerat unul dintre poemeleemblemă ale optzecismului.

Nu ştiu cum se-alege faima, dar prin comparaţie cu colegii săi de generaţie Mircea Cărtărescu ori Florin Iaru, Alexandru Muşina este nedrept de puţin cunoscut astăzi. Poate şi pentru că, nelocuind în Bucureşti, n-a fost la îndemâna făcătorilor de opinie, n-a fost nici invitat la televizor şi nici nu s-a aflat în, cum se spune, „vâltoarea lumii literare”. Dar, pe de altă parte, poate că nici firea lui nu s-ar fi potrivit cu ecranul TV şi cu siguranţă nici vocea, caldă şi prietenoasă, trădând o eleganţă interioară aparte. Acum, le rămâne istoricilor literari ai prezentului şi-ai viitorului să stabilească locul lui Alexandru Muşina în cadrul generaţiei sale, precum şi influenţa sa asupra generaţiilor care i-au urmat.

Apariţie editorială surprinzătoare după moartea poetului în urmă cu şase luni, volumul dactăr nicu & his skyzoid band, publicat de Editura Tracus Arte, le restituie, celor care l-au cunoscut, ceva din personalitatea tonică şi tandru-ironică a lui Alexandru Muşina. L-am întâlnit prima dată în 2007, la Sibiu, la colocviul anual al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. Purta un tricou